Se pare că astăzi luptele politice arhicunoscute din operele lui I. L. Caragiale nu se mai termină cu tradiționalul ”pupat Piața Independenței”. Adversarii tind spre discreditarea și nimicirea celuilalt și vârtejul puterii îi absoarbe într-atât încât sunt ca împărații romani care au luat pe bune că ei sunt descendenții zeilor și deci și-au revendicat și au înhățat puterea și privilegiile. În ziua de azi partidele politice nu cred că a rămâne fideli programului lor ar fi o virtute – şi preiau, fără scrupule, lozincile celor mai înverşunaţi duşmani, dacă aceasta este singura modalitate de a acapara puterea. Legile și constituția au devenit în mâna lor jucării pe care le pot schimba din clipă-n clipă, fiind convinși că sunt deasupra acestora.
La 23 de ani după schimbarea din 89 se întețesc întrebările la care degeaba am căutat răspuns, și în lipsa cărora probabil că ”scăpăm” și de ultima noastră șansă în ce privește rezolvarea problemelor noastre existențiale. Dacă evenimentele trecutului apropiat și a celor care au avut un rol în el nu devin total transparente, atunci putem considera ”schimbarea de regim” un fel de rebeliune de pe strada lui Conu Leonida, adică o piesă regizată de putere care demonstrează de fapt că nu va fi niciodată revoluție adevărată.
Cui i-e frică şi astăzi de I. L. Caragiale, profetul teatral care privind stupefiat evenimentele de azi, şi-ar cumpăra din nou un bilet numai “DUS” spre Berlin?
Este oare Caragiale depăşit?
Gábor Tompa
Leonida András Hatházi
Efimița Zsolt Bogdán
Safta, Rusz Péter Miklós Bács
Dulceață Gábor Viola
Rahat Loránd Farkas
Borkán Szabolcs Balla
Șerbet Róbert Laczkó Vass
Revoluția Kati Panek
regia Gábor Tompa
decorul şi costumele Carmencita Brojboiu
dramaturgia András Visky
muzica Vasile Şirli
mişcare scenică Ferenc Sinkó
asistent de regie István Albu
regia tehnică Borsos Levente, Nagy Yvonne
Data premierei: 21 septembrie 2012
Durata spectacolului: 1 oră
Interzis spectatorilor sub 14 ani!
Decor realizat de Altax SRL (Bucureşti).
Următoarele spectacole:
Septembrie 21 Vineri, 20:00 (PREMIERĂ) şi 23 Duminică, 20:00. Cu traducere în limba română
Octombrie 4 Joi şi 11 Joi, de la ora 20:00. Cu traducere în limba română
Noiembrie 3 Sâmbătă şi 24 Sâmbătă, de la ora 20:00. Cu traducere în limba română
Casa de bilete:
+40-264-593468, zilnic între orele 10-13.00 si 16.30-19.00, şi înaintea spectacolelor
Adresa: Str. E. Isac nr. 26-28, 400023 Cluj-Napoca
Povestirea răstignirii este reliefată clar de punerea în scenă (cel puţin ca una din naraţiunile posibile). De la începutul până la sfârşitul spectacolului trecem de la o performanţă individuală compusă din acţiuni juxtapuse, cu referire prin metonimie la dorinţe nedefinite, la o imagine metaforică a naraţiunii occidentale şi creştine prin excelenţă: cea a răstignirii, a supunerii faţă de voinţa tatălui. În termeni laici şi lacanieni am putea spune că individul îşi găseşte parcursul, povestirea sa fondatoare, supunerea sa legii tatălui şi simbolicului. Lumea imaginară a individului, relaţia de simbioză pe care o are cu mama în etapa preverbală, se transformă în cursul acestei traversări a oglinzii (la Tompa aceasta corespunde traversării flăcărilor la sfârşitul partidei) într-o relaţie simbolică cu limba şi cu legea tatălui.
Înaintea răstignirii, bărbatul se afla în faza unei experienţe preverbale, nu avea nevoie de cuvinte, era în simbioză cu mama lui; părăsind lumea imaginarului, el intră acum în cea a simbolicului, a legii tatălui, a „nu-ului/numelui” (non/nom) tatălui – o lume în care copilul nu mai este singur cu mama lui, o lume pe care trebuie s-o împartă cu alţii, cu nevoile, dorinţele şi temerile altora. În dorinţa sa inconştientă, subiectul va căuta totdeauna de acum înainte obiectul pierdut al dorinţei, absenţa, mama – aşa cum a cunoscut-o în timpul experienţei preverbale.
Dacă admitem că povestirea identificării prin stadiul oglinzii descrie (fie şi parţial) parcursul acestei puneri în scenă, ne rămâne să examinăm cum este interpretat prin jocul actorilor şi al scenei.
Patrice Pavis
Cu: Enikő Györgyjakab, Csilla Albert, Ferenc Sinkó, Kristóf Dimény
regia Gábor Tompa
coregrafia Yolande Snaith
muzică originală Shahrokh Yadegari
decor Ian Wallace
costume Jaymee Ngerwichit
asistent de regie Levente Borsos
regia tehnică Levente Borsos
Data premierei: 19 septembrie 2012
Durata spectacolului: 1 oră
Interzis spectatorilor sub 12 ani!
Următoarele spectacole:
Septembrie 19 Miercuri 20:00 PREMIERĂ
Septembrie 25 Marţi 20:00 Interzis spectatorilor sub 12 ani!
Octombrie 9 Marţi 20:00 Interzis spectatorilor sub 12 ani!
Noiembrie 5 Luni 20:00 Cu traducere în limba română
Noiembrie 25 Duminică 20:00 Interzis tinerilor sub 12 ani!
Casa de bilete:
+40-264-593468, zilnic între orele 10-13.00 si 16.30-19.00, şi înaintea spectacolelor
Adresa: Str. E. Isac nr. 26-28, 400023 Cluj-Napoca
Ediţia din 2012 a Festivalului Naţional de Teatru (FNT) se va desfăşura în perioada 26 octombrie – 4 noiembrie, în Bucureşti, potrivit unui anunţ postat pe contul de Facebook al evenimentului
Mai multe informaţii despre ediţia din acest an a festivalului – cea de-a 22-a – urmează să fie făcute publice în următoarea perioadă.
Organizatorul principal al Festivalului Naţional de Teatru este Uniunea Teatrală din România – UNITER.
Începând din 2011, Festivalul Naţional de Teatru are un nou logo, semnat de Dragoş Buhagiar, şi un nou selecţioner, criticul de teatru Alice Georgescu.
Anul trecut, Festivalul Naţional de Teatru a fost deschis cu spectacolul « Trei surori », după A.P. Cehov, în regia lui Andrei Şerban, şi a oferit publicului un regal cehovian – dramaturgul rus fiind patronul ediţiei din 2011 a manifestării -, dar şi spectacole româneşti, colocvii şi lansări de carte.
Printre spectacolele din străinătate care au fost prezentate la FNT 2011 s-au numărat « Poveşti călătoare – Capul Verde », în regia lui Miguel Seabra, şi « Pescăruşul », după A.P. Cehov, în regia lui Christian Benedetti.
Pentru cea de-a treizecea ediție a Jocurilor Olimpice Moderne, organizatorii au conceput și ”o olimpiadă artistică” – inspirați de ideile lui Pierre de Coubertin pentru care spiritul olimpic era dat de performanța sportivă, de frumusețea și corectitudinea jocului, de dialogul culturilor și respectul față de valorile comune, ca și cele ale diferenței. Această olimpiadă a artelor este programată în perioada iulie-septembrie 2012, când, la Londra și în întreg Regatul Unit, vor avea loc de vernisaje, concerte, spectacole, atât în spații neconvenționale cât și în săli special destinate, multe dintre manifestări propunându-și să ataşeze publicul de spiritul olimpic nu doar în arenele sportive. Într-o actualitate tot mai divizată de interese economice transferate prin conflicte, uneori aproape ireconciliabile, în spațiul politic și social, oamenii au tot mai multă nevoie de a participa la viața comunității, de a se recunoaște ca indivizi care aparțin unei construcții unită de idealuri împărtășite.
Prezențele românești la ”olimpiada artistică” sunt notabile, de-ar fi să amintim aplasarea unei lucrări a sculptorului Paul Neagu, Alergător pe muchie/Edgerunner, în cartierul londonez Islington, Owens Fields, unde artistul plastic român, de notorietate mondială, a locuit până la moartea sa (2004).
În cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Londra (LIFT), în Platform Theatre, este programat spectacolul Gianinei Cărbunariu, 20/20, o coproducție Yorik Studio& dramAcum. De asemenea, coregraful Arcadie Rusu va realiza pentru Festivalul Big Dance, la Opera Holland Park, un spectacol de dans cu o echipă internaţională; spectacolul Muncitor: All workers go to Heaven de Ioana Păun va fi reprezentat la Teatrul Regal Stratford East.
O instalaţie interactivă de mari dimensiuni, Play Point Puzzle de Miruna Amza, va fi montată în Victoria Park, iar saxofonistul Lucian Nagy va cânta la Festivalul River of Music, la Somerset House.
De un interes special se vrea a fi realizarea atelierului Rădăcinile lui Brâncuşi, după o idee de Luminiţa Holban, la Chelsea College of Art & Design. O casă țărănească din sec. XIX, din zona Gorjului, va fi dezasamblată şi reconstruită prin metode meșteșugărești tradiționale, la Londra. Proiectul este realizat în parteneriat cu Muzeul Satului din Bucureşti şi International Network for Traditional Building, Architecture and Urbanism, fundaţie patronată de Prinţul Charles al Regatului Unit.
La Londra, trei sculpturi monumentale ale artistul plastic clujean Ernő Bartha au fost deja vernisate, ele făcând parte dintr-un proiect mai amplu, Nature in the City; spectaculoasă este natura materialului folosit de artist, anume fânul cosit pe dealurile din apropierea Clujului. Cea mai impozantă, Spirala timpului, (11 m înălţime, 4,5 lungime, 2,7 m grosime) este fixată în Pleasure Gardens. Spirala amintește de sportivi, legende ale trecutelor olimpiade – numele Nadiei Comăneci nu putea lipsi! -, datorită unui sistem sonor cu înregistrări din transmisii de la alte competiții olimpice, sistem declanșat de un senzor de mișcare, la apropierea vizitatorilor de lucrare. O altă lucrare este Zgârie nori (7,5 m înălţime, 2,5 m lungime, 1m grosime) și, împreună cu Pasărea (4,5m înălţime, 2m lungime, 0,90m grosime), este montată pe lacul din Victoria Park; inserția acestor lucrări plastice face legătura între viața patriarhală a unor lumi cu greu de aflat astăzi și mediul citadin londonez.
Grecii, a căror moștenire spirituală a modelat și Europa, afirmau că atunci când muzele vorbesc, armele trebuie să tacă. Omul modern a avut parte, în nenumărate rânduri, de experiența suferinței; și nu sunt semne să fi învățat toleranța sau bunavoință. Dar exercițiul frumuseții nu trebuie întrerupt.
Almila Uluer Atabeyoğlu: Ismena de Yannis Ritsos, Istanbul
Ismena este un poem-monolog scris în stil dramatic. Yannis Ritsos l-a început în 1966, la Atena, şi l-a terminat, în 1971, în Samos. În Ismena, suntem martorii unui personaj feminin al cărui destin este să fie singur. Mai mult, acest personaj ne este deja cunoscut din Antigona lui Sofocle. Ritsos, care a adaptat o legendă antică grecească, stabileşte legături interesante între evenimentele mitului şi epoca prin care poporul grec a trecut în timpul războiului civil şi în anii care i-au urmat. În felul acesta, el abordează, în mod critic, dintr-o perspectivă umanistă, teme precum puterea, iubirea, sexualitatea, religia, fidelitatea, moartea, libertatea şi virtutea.
Ca într-un act de Cehov, el transmite publicului dezolarea din marele palat în care Ismena a trăit singură, atmosfera încă sufocantă de prea multe amintiri, nostalgia intensă, dezamăgirea de a nu fi dus viaţa pe care şi-o dorea. Partea cea mai interesantă a poemului o pune pe Antigona într-o lumină nouă, înfăţişând-o în ipostaze obişnuite din viaţa de zi cu zi.
Ritsos urmăreşte să dezvăluie culisele acestei tragediei greceşti, prezentându-le din perspectiva Ismenei. Astfel, mitul antic câştigă o nouă dimensiune şi este realizat într-o interpretare contemporană. Folosirea elementului timp într-un mod atât de inteligent, îi conferă poemului lui Ritsos o adâncime de analiză care, de fapt, este întâlnită mai degrabă în romane.
Berksoy Sanat Akademisi
Ismena de Yannis Ritsos
traducerea în turcă: Cevat Çapan
regizor: Zeliha Berksoy
în rolul Ismenei: Almila Uluer Atabeyoğlu
cu participarea: İpek Taşdan, Hakan Ummak
scenografie-costume: Başak Özdoğan
muzică: İlke Boran
producția: Berksoy Sanat Akademisi
29 februarie - 1 martie
14 martie - 15 martie
28 martie - 29 martie
11 aprilie - 12 aprilie
25 aprilie - 26 aprilie
oră : 20:30
Preţ bilet: 20, 10 liră turcească
Infos bilet: telefon 0212 219 46 77
Adresă teatrului (black box) Berksoy Sanat Akademisi:
Rumeli Cd. Matbaacı Osmanbey Sok. Bekiroğlu İş Merkezi No: 36 Osmanbey
Ismena este un poem-monolog scris în stil dramatic. Yannis Ritsos l-a început în 1966, la Atena, şi l-a terminat, în 1971, în Samos. În Ismena, suntem martorii unui personaj feminin al cărui destin este să fie singur. Mai mult, acest personaj ne este deja cunoscut din Antigona lui Sofocle. Ritsos, care a adaptat o legendă antică grecească, stabileşte legături interesante între evenimentele mitului şi epoca prin care poporul grec a trecut în timpul războiului civil şi în anii care i-au urmat. În felul acesta, el abordează, în mod critic, dintr-o perspectivă umanistă, teme precum puterea, iubirea, sexualitatea, religia, fidelitatea, moartea, libertatea şi virtutea. Ca într-un act de Cehov, el transmite publicului dezolarea din marele palat în care Ismena a trăit singură, atmosfera încă sufocantă de prea multe amintiri, nostalgia intensă, dezamăgirea de a nu fi dus viaţa pe care şi-o dorea. Partea cea mai interesantă a poemului o pune pe Antigona într-o lumină nouă, înfăţişând-o în ipostaze obişnuite din viaţa de zi cu zi. Ritsos urmăreşte să dezvăluie culisele acestei tragediei greceşti, prezentându-le din perspectiva Ismenei. Astfel, mitul antic câştigă o nouă dimensiune şi este realizat într-o interpretare contemporană. Folosirea elementului timp într-un mod atât de inteligent, îi conferă poemului lui Ritsos o adâncime de analiză care, de fapt, este întâlnită mai degrabă în romane.
Ismena de Yannis Ritsos
traducerea în turcă: Cevat Çapan
regizor: Zeliha Berksoy
în rolul Ismenei: Almila Uluer Atabeyoğlu
cu participarea: İpek Taşdan, Hakan Ummak
scenografie-costume: Başak Özdoğan
muzică: İlke Boran
producția: Berksoy Sanat Akademisi
"Tatăl" de August Strindberg, regia: Cătălina Buzoianu. Fotografia de Cosmin Ardeleanu
Spectacol realizat în colaborare cu Catedra Unesco – Institutul Internaţional de Teatru
Tatăl
de August Strindberg
Traducere: Valeriu Munteanu
Tatăl: Virgil Ogăşanu
Laura: Valeria Ogăsanu
Pastorul: Petre Lupu
Doctorul: Radu Amzulescu
Bertha: Anamaria Marinca, Monica Târnăcop
Doica: Doru Ana
Bunica: Domniţa Mărculescu - Constantiniu
Muzicantul: Ionuţ Constantin
Ama: Iolanda Covaci
Fantome: Andrei Runcanu, Argentina Stoica, Iulia Feraru, Andreea Moldovianu, Ioana Bercaru, Alin Olteanu
Regia: Cătălina Buzoianu
Scenografia: Salome Letras (Portugalia)
Muzica: Mircea Florian
Mişcare scenică: Mălina Andrei
Data premierei: 24 Octombrie 2004
Fotografii de Cosmin Ardeleanu.
Un spectacol care porneşte de la o temă extrem de actuală… lupta dintre bărbat şi femeie, iubirea ca război fatal al sexelor… unde numai cei puternici rămân în viaţă. Conflict psihologic puternic, personaje bine conturate, mister, superstiţii şi o distribuţie convingătoare… Toate purtând marca regizoarei CĂTĂLINA BUZOIANU.
Piesa Tatăl prezintă tragedia luptei dintre un bărbat şi o femeie pentru controlul educaţiei copilului lor. Tatăl, un căpitan de cavalerie, este un intelectual, un liber cugetător şi un inovator. Soţia, Laura, este îngustă la minte, egoistă şi lipsită de scrupule atunci când acţionează. Ceilalţi membri ai familiei sunt mama soţiei, o adeptă a spiritismului şi bătrâna doică a căpitanului, Margret, ignorantă şi superstiţioasă.
Tatăl simte că atmosfera creată în casă de aceste femei îi va otrăvi copilul şi decide că o ieşire din aerul viciat de intrigi al căminului va servi cel mai bine fiicei. El vrea să-i ofere copilului posibilitatea de a creşte şi a se maturiza având o perspectivă sănătoasă asupra vieţii.
În timp ce tatăl urmăreşte dezvoltarea armonioasă a fiicei, pe mamă o interesează mai ales să-i îngrădească independenţa. În această luptă, soţia foloseşte orice mijloace, oricât de josnice ar fi ele. Ea nu doreşte doar să-şi împingă soţul pe panta demenţei; prin intrigi elaborate reuşeşte să convingă toate persoanele din jur de presupusa nebunie a acestuia. În final, chiar şi bătrâna doică a căpitanului este determinată să-l trădeze: ea este cea care îi pune cămaşa de forţă.
Lipsit de credinţă, cu spiritul frânt şi subjugat, căpitanul moare ca o victimă a maternităţii care-l ucide pentru binele pe care vrea să-l impună copilului.
Dură ca mai toate piesele lui Strindberg, TATĂL porneşte de la dilema asupra viitorului tinerei Bertha, pe care mama o vrea actriţă, « Tatăl »- învăţătoare, bunica -spiritistă, iar doica – baptistă. Căpitanul-savant în minerologie, în fapt un alter-ego al dramaturgului suedez, va plăti, prin finalul vieţii în « cămaşa de forţă », fixismul, « monomania » dominării paternităţii, în faţa ideii de autoritate pe care mama o vede prin copil. Sigur, subconştientul autorului, se ştie, fiul unei servitoare, nu poate scăpa de complexul paternităţii ultragiate, iar misoginismul părintelui « Jurnalului ocult » sau al « Sonatei fantomelor » va alimenta profilul Laurei, mama dispusă să-şi sacrifice soţul, printr-o « depravare instinctivă », pentru a-şi impune nu doar spiritul, ci şi egoismul. Doar Laura este cea care îl condamnă pe « Tatăl » adolescentei la o neîncredere distrugătoare prin acea meditaţie paralizantă: « niciodată nu se poate spune cu adevărat cine e tatăl », cinicul, durul Strindberg plasând cuplul matrimonial sub o interogaţie fundamentală, printr-o altă replică a mamei: « Iubirea dintre bărbat şi o femeie este o luptă între sexe. »(…)
Textul nu putea avea, cred, un interpret mai nimerit la noi decât în persoana lui VIRGIL OGĂŞANU care oferă, realmente, un recital. L-au însoţit pe scenă şi la meritate aplauze, Valeria Ogăşanu (Laura, mama), Doru Ana (excelent în travestiul Doicii), Petre Lupu (Pastorul), s-au achitat bine de rol Radu Amzulescu (Doctorul), tânăra Anamaria Marinca (Bertha, fata), fără a ignora frumoasa pantomimă a « Fantomelor ». (…) TATĂL este un spectacol de ţinută, într-o scenografie (asigurată de portugheza Salome Letras) inconfundabilă pentru stilul remarcabilei directoare de scenă. Jocul mut al umbrelor pe scenă şi al celor opt fantome albe, plus una neagră prin sală, unde este plimbată « Bunica », într-un cărucior cu rotile, creează « cum laudae » universul convulsiv, plin de violenţă, frustrări, complexe, onirism şi nebunie al impunătorului dramaturg căruia suedezii i-au oferit, prin subscripţie publică, un Premiu Anti-Nobel, chiar în anul morţii sale, 1912. Se va face un secol de atunci, dar relaţiile dintre Bărbat şi Femeie par neschimbate…
Mircea M. IonescuAugust Strindberg: Iubirea e o luptă între sexe, GARDIANUL, , 15 noi. 2004
(…)Ce face însă Cătălina Buzoianu cu acest text de manual (…)este magie curată. Avem un cod ce nu se descifrează până la ultima replică, o atmosferă bizară, personaje la limita realului şi pe muchia cea mai fină a grotescului şi o construcţie de geniu. Regizoarea se mişcă în casa lui Strindberg ca şi cum ea ar fi proiectat-o.
« TATĂL » transmite şi cu ajutorul unei scenografii extrem de inspirate, o apăsare incandescentă tipică teatrului japonez, un mediu în care devii complicele celor de pe scenă. Replicile au străluciri de ghilotină, iar personajele sunt aproape translucide ca dansatorii îngheţaţi dintr-un boite-a-musique ruginit.
De ce trebuie văzut acest spectacol? Pentru că nu este doar rodul unei inspiraţii, ci este un spectacol meşterit, asamblat din piese şi resorturi mici şi fine. E curat, adevărat, fără artificii şi zorzoane. La momentul acesta al stagiunii, este unic în Bucureşti. Pentru că are ceva din parfumul Teatrului Bulandra din vremea lui cea mai bună. O trupă ce se implică definitiv şi necondiţionat într-un proiect extrem de ofertant, dar şi exigent şi curajos.
Răzvana Niţă,
O gură de aer,Port.ro, 25Oct.2004
Textul (…)este în sine o variaţie asupra dilemei hamletiene a certitudinii, asupra nevoii concreteţei lui « a fi sau a nu fi » (vinovat, tată, nemuritor prin propeiile odrasle). Spectacolul e construit în jurul (şi pentru) Virgil Ogăşanu, Tatăl-Căpitan prins într-un « război al sexelor » pe viaţă şi pe nebunie, în claustrofobia uneicase de femei, bântuite de voinţa lor de putere. (…) Într-o lume de ospiciu locuită de fantome şi amazoane, Căpitanul îşi urlă, în cădere liberă, disperarea unei întrebări la care singurul răspuns stă în ceilalţi – iar el, raţionalistul, omul de ştiinţă, nu se poate niciodată încrede în privirea lor…
Iulia Popovici,
Dilema hamletiană a "Tatălui" Ogăşanu, Ziua, 26 oct.2004
… În ultimă instanţă, vizează însăşi legitimitatea puterii. Casa Căpitanului este câmpul de bătaie unde intimitatea însăşi este traumatizantă până la delir. Filtrată prin sensibilitatea acută a copilăriei, această « dramă de interior » angajând proiecţii dintr-un univers submundan se extinde la dimensiuni cosmice. Contribuie la aceasta cadrul scenografic, în care monumentalul arhitecturează în contrasens atmosfera apăsătoare a contextului, iar jocul de umbre chinezeşti din fundal materializează cumva « târgul » deşertăciunilor.Fiecare dintre compartimentele spectacolului e tratat cu o artă de bijutier, ţinând seamă de calitatea materialului şi geometrica ordonare a nuanţelor. Într-un revelatoriu prolog, imaginea tatălui spânzurat declanşează imaginea spectrelor. Prezenţe care se multiplică făcând fluide delimitările dintre scenă şi sală, pe măsură ce tensiunea conflictului dintre protagonişti se acumulează imprevizibil, precum în teatrul absurdului.
Virgil Ogăşanu îşi construieşte personajul în nota ambivalenţei sentimentului tragic, deopotrivă marcat de dragostea neîmpărtăşită şi neîmblânzita, totuşi, dorinţă de cunoaştere (…)
Este, să o spunem, o veritabilă exegeză teatrală ce conturează un univers de graniţă prin realismul interpretării unde fiecare nuanţă comportă o multitudine de conotaţii. Subliniem aportul lui Mircea Florian (muzica) şi al Mădălinei Andrei (mişcarea scenică). Înainte de a se retrage în culise, fantomele intonează un imn al deşertăciunii. Vor reveni la fel de ameninţătoare într-un alt spectacol; acela al cotidianului? Poate că, în logica jocului de oglinzi invocată aici, « aceasta e întrebarea »…
Valentin Dumitrescu,
Unicul şi multiplul, Dilema, 4-10 ian. 2005
Unchiul Vanya, regia: Andrei Şerban, foto: István Biró
În limba română de Andrei Şerban şi Kinga Kovács
Serebriakov, profesorul universitar aflat la pensie, se retrage la ţară împreună cu soţia lui tânără şi frumoasă, Elena. Viaţa celor de aici se schimbă cu desăvârşire, Vania şi Astrov se luptă pentru privirile Elenei, în timp ce Sonia şi Elena se simt atrase de Astrov…
« Trebuie să acceptăm că piesa e mult mai misterioasă şi mai bogată decât oricare dintre noi, să acceptăm paradoxul de a fi uman şi să acceptăm că scena nu dă soluţii, ci lasă totul deschis… » – afirmă regizorul Andrei Şerban.
Data premierei: 3 octombrie 2007.
Durata spectacolului: 3 ore 10 minute cu o pauză
Alexandr Serebreakov: József Biró
Elena Andreevna: Imola Kézdi / Enikő Györgyjakab
Sofia Alexandrovna (Sonia): Anikó Pethő / Hilda Péter
Maria Vasilievna (Maman): Emőke Kató / Réka Csutak
Ivan Petrovici (Vania): András Hatházi
Mihail Lvovici Astrov: Zsolt Bogdán
Ilia Ilici Teleghin: Attila Orbán / Ferenc Sinkó
Marina: Csilla Varga / Csilla Albert
Iefim: Ferenc Sinkó / Orbán Attila
regia: Andrei Şerban
asistent de regie: Attila Keresztes
dramaturgia: Kinga Kelemen
decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu
regia tehnică: Levente Borsos
sufleur: Imola Kerezsy
Spectacolul a câştigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2007, Premiul pentru cea mai bună regie (Andrei Şerban) şi Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal (András Hatházi) şi Premiul criticilor de teatru din Ungaria pentru cel mai bun spectacol al stagiunii 2007/2008.
Casa de bilete:
+40-264-593468, zilnic între orele 10-13.00 si 16.30-18.30
Teatrul Maghiar Stat
Str. E. Isac nr. 26-28
Cluj-Napoca
Următoarele spectacole:
Februarie 26,27 19:00 Cu supratitrare în limba română
Martie 30 19:00 Cu supratitrare în limba română
Fragmente din dosarul de presă:
Unchiul Vania, prima montare a lui Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj si, într-adevăr, trupa cea mai unitară valoric, dăruită necondiţionat artei scenice, e, prin inteligenţa şi graţia « instrumentistului », spectacolul unei mărturii despre neuitare – în sensul arhetipului grec Aletheia […]
O reprezentaţie pe care nu ne sfiim s-o numim capodoperă.
Valentin Dumitrescu: Scena întâlnirilor mirabile
REVISTA 22, Nr. 49, 4-10 decembrie 2007
*
La Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, am văzut un spectacol-eveniment, în toată puterea şi adevărul cuvântului, poate cel mai răscolitor demers teatral de pe scenele noastre, de la memorabilul Hamlet al Naţionalului clujean, în viziunea regretatului regizor Vlad Mugur. Este vorba de Unchiul Vania, de Anton Pavlovici Cehov, dupã versiunea scenică a lui Paul Schmidt, în montarea de-a dreptul uluitoare a regizorului Andrei Şerban, care, după mulţi ani, revine cu brio la acest text, montat cu un succes de notorietate mondială în Teatrul “La MaMa” din New York. Şi nu întâmplător, performanţa obţinută de această dată aici, la Cluj-Napoca, trebuie pusă fără îndoială atât pe seama harului acestui regizor, a îndrăznelii extraordinare şi a culturii sale profesionale, cât şi pe calităţile excepţionale dovedite de interpreţi, fapt ce confirmă observaţia lui Andrei Şerban, potrivit căreia cu greu poţi întâlni în România şi în lume atâţia actori foarte buni lucrând pe aceeaşi scenă. […]
Poate că de la Trilogia greacă, de pe scena Naţionalului bucureştean (ce spectacol!), în nici un discurs artistic semnat Andrei Şerban, nu am întâlnit o asemenea fascinantă inventivitate de a considera şi reconsidera spaţiul de joc. Se împletesc aici cutumele teatrului tradiţional, desfăşurat pe “scena italiană”, cu teatrul unor superbe “improvizaţii” ce recuperează cu stăruitoare fantezie tot ce se află în faţa, în spatele şi în podul scenei, cu succesive schimbări de perspectivă în relaţia actori-spectatori, implicând adeseori “mutaţii’ de substanţă emoţională între unii şi ceilalţi. Totul pare să se transforme în spaţiu magic şi inefabil, care, alimentat şi îndumnezeit prin umanitatea de o frapantă sancvinitate a interpreţilor, condamnaţi să-şi refuze orice clipă de repaos, creează în rândul celor 80 de spectatori-parteneri o stare de spirit uşor halucinantă, oricum copleşitoare. […]
Un spectacol pe drept cuvânt memorabil, prin misterul şi adevărurile sale, ce distruge în primul şi în ultimul rând distanţa dintre autor, personaje şi spectatori, distruge confortul nostru tradiţional, dacă nu chiar lenea aceea intelectuală a unei bune părţi a publicului, oferindu-ne, în schimb, strălucita satisfacţie de a fi părtaşi la triumful total al unui teatru total, de foarte bună calitate.
Ion Parhon: Unchiul Vania, contemporanul nostru
SCRISUL ROMÂNESC, Nr. 11 – 12 noiembrie-decembrie 2007
*
Un spectacol deosebit din toate punctele de vedere: o manieră ingenioasă de a valorifica spaţiul scenic; o lectură inovatoare a textului cehovian; o redimensionare originală, pe deplin justificată, a personajelor; o interpretare actoricească fără cusur.
Ceea ce te impresionează în primul rând e felul în care Andrei Şerban şi-a supus creator spaţiul teatral, arhitectura lui şi scenotehnica. Se joacă peste tot, volumetria sălii fiind utilizată pe toate coordonatele. Nimic nu e cum te-ai aştepta să fie, mereu eşti surprins de propunerea care ţi se face.
Montarea lui Andrei Şerban la Cluj este un eveniment teatral cel puţin din două motive: pune într-o lumină nouă patosul eroilor cehovieni revigorând de la un capăt la altul piesa printr-o lectură totală a ei, până în cea mai adâncă fibră a oricărui înţeles care este legat de fiinţa umană, astfel încât lasă impresia că lucrurile se petrec acum şi aici.
Ruxandra Anton: Noroi şi diamante
CULTURA, nr. 50, 2007
*
Cei pentru care « iubire » nu înseamnă altceva decât generozitate şi, de aici şi din ea, o nesfârşită zbatere spre înnoire, într-o nobilă căutare a caii spre veşnicie – cei pentru care fiecare nouă lectură a textelor cehoviene înseamnă bucuria unor noi şi noi galerii descoperite în adâncurile prefigurate de acest magician al sufletului omenesc, aceştia vor primi spectacolul de la Cluj cu o imensă bucurie şi vor înţelege, mai mult ca oricând, că « Cehov, contemporanul nostru » nu numai că este o sintagmă pe deplin valabilă, dar este ceva infinit mai mult si mai grav: este un diagnostic. Este diagnosticul bolii cu care noi, trăitorii de peste « o sută, două sute de ani », atât de des cu o atât de deşartă speranţă invocaţi de personajele lui Cehov, am păşit în mileniu III.
Radu F. Alexandru: Un Cehov pentru neliniştea noastră
REVISTA 22, Nr. 37, 11-17 septembrie 2007
*
Puteţi săpa în memorie atât de adânc încât să repetaţi ieşirea de la vreun spectacol cu relevaţia că iubiţi teatrul? Şi oamenii? Că nu v-aţi plictisit de toate clişeele văzute şi răs-văzute până la greaţă? Mai ţineţi minte cum e când febrili, vă pare rău că s-a terminat şi refuzaţi întoarcerea la lume? Aţi vrea să o ia de la capăt chiar în acel moment, deşi spectacolul a durat mai bine de trei ore? Miracolul se întâmplă la „Unchiul Vanea”, regizat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. […]
În dozajul lui Andrei Şerban, spectatorul adulmecă o avalanşă de emoţii evanescente care curg dintr-una într-alta cu viteza luminii, se fluidizează, respingând forma, ca şi orice moment de stabilitate. O dinamică perpetuă a senzaţiilor, impresiilor, surescitării, enervării, tânjirii, înnămolirii în obsesii de nedepăşit, acumulării pe veci a impulsurilor neformulate face această montare atât de singulară. […]
În atâţia ani de cronică de teatru nu am folosit niciodată cuvântul capodoperă. De data aceasta e cazul
Cristina Rusiecki: Panta rhei, English & libido
Cultura, 24 ianuarie 2008
*
Andrei Şerban exploatează la maxim două dimensiuni teatrale, spaţiul şi timpul, dând astfel posibilitatea întrebărilor să-şi primească răspunsurile, cele mai bune răspunsuri. Nu este un Vania încărcat de preţiozităţi , de salon, de galanterii, manierat. Este exact opusul. Sunt caractere aspre, private critic şi analizate în cele mai mici detalii, fără menajamente.
Demostene Şofron: Unchiul Vania sau şansa descoperirii prin experienţă
ZIARUL FĂCLIA, 5 septembrie, 2007
*
Ce-au aplaudat cei 100 de spectatori? O piesă a unui autor rus din secolul al XIX-lea: “Unchiul Vania”, de Anton Pavlovici Cehov. O echipă de actori de nota 10, din secolul al XXI-lea: cei ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, care au alternat distribuţia. Tangourile argentiniene din secolul al XX-lea pe care au dansat. Pe creatoarea inspirată de toate trei veacurile, a decorurilor şi a costumelor: Carmencita Brojboiu. Pe regizorul român, a cărui artă pătrunde prin toţi porii: Andrei Şerban.
Claudia Daboveanu: Vanya bacsi, Unchiul de la Cluj
JURNALUL NAŢIONAL, 27. 08. 2007
Mihai Constantin, premiul naţional pentru cel mai bun actor - 2003
Premiul pentru cel mai bun spectacol Gala Uniter 2004!
Oblomov
după I.A.Goncearov
Dramatizarea: Mihaela Tonitza Iordache
Oblomov Ilia Ilici: Mihai Constantin, premiul naţional pentru cel mai bun actor - 2003
Zahar Trofimâci: Constantin Dinulescu
Stolz Andrei Ivanâci: Mihai Verbiţchi
Olga Sergheevna Ilinskaia: Ana Maria Moldovan
Agafia Matveevna Psenitâna: Virginia Mirea (nominalizare Uniter 2004 pentru cea mai bună actriţă în rol secundar)Tarantiev Mihail Andreevici: Serban Cellea
Muhoianov Ivan Matveevici: Ion Besoiu
Alexeev Ivan Ivanici, un vizitiu: Constantin Ghenescu /Rudy Rosenfeld
Maria Mihailovna, o femeie: Irina Petrescu
Volkov, portarul: Gheorghe Ifrim
Penkin, un fecior: Şerban Pavlu
Regia: Alexandru Tocilescu
Asistent regie: Crina Muresan
Scenografia: Dragoş Buhagiar (premiul Uniter)
Muzica: Gabriel Basarabescu
Light designer: Ioan Lazăr
Data premierei: 7-8 iunie 2003
Durata spectacolului: 4h, cu pauză
Fotografii de Paco Pascal Pamfil.
Oblomov – Un elogiu al lenei
Te-ai simţit vreodată copleşit de o lene teribilă, fără cale de remediu? Ai avut senzaţia că nu e pe lume loc mai binecuvîntat decît patul? Ai ignorat totul în jurul tău şi te-ai lăsat în voia lucrurilor, impasibil şi rupt de viermuiala din jur?
Dacă da, ai şansa să te regăseşti perfect în spectacolul Oblomov, ce poartă semnătura inconfundabilă a regizorului Alexandru Tocilescu, un estet al atmosferei de ansamblu. Iar dacă nu, vei vedea o montare de excepţie, plină de farmecul şi savoarea spaţiului rusesc, încărcat de o tulburătoare sensibilitate.
Un spectacol de zile mari, o simfonie a lenei, de care te laşi pătruns pe măsură ce intri în miezul lucrurilor.
Oblomov, întruchiparea lenei absolute, a plăcutei toropeli în starea de a nu face nimic, devenită mod de existenţă, e excelent creat de Mihai Constantin. Alături de el evoluează Sebastian Papaiani, Mihai Verbiţchi, Irina Petrescu, Luiza Cocora, Virginia Mirea, Şerban Celea, Ion Besoiu, Constantin Ghenescu, Şerban Pavlu, Gheoghe Ifrim.
Cheia spectacolului lui Tocilescu e tocmai lenta scufundare într-o regală lîncezeală.
Ivan Alexandrovici Goncearov, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii secolului al-XIX-lea, a introdus prin romanul său un concept care s-a impus şi a creat o o adevărată tradiţie. Oblomovismul este o stare fundamentală de lene, dezgust, nepăsare, greaţă, inutilitate, desemnînd o pregnantă conştiinţă a pasivităţii. Dramatizarea îi aparţine Mihaelei Tonitza Iordache. Scenografia, purtînd amprenta unui decor opulent, specific rusesc şi extrem de rafinat, este creată de Dragoş Buhagiar, iar coloana sonoră este concepută de Gabriel Basarabescu.
Oblomov e pînă la urmă fiecare dintre noi, aşa că nu rataţi acest cuceritor elogiu al lenei.
De altfel, performantele actoricesti (dintre care mai merita mentionate cele ale lui Sebastian Papaiani – Zahar Trofimici si Virginia Mirea – Agafia Mateevna) sunt pilonii de rezistenta ai acestui spectacol. (Cristina Modreanu – Adevărul literar şi artistic)
Am vazut, în acest ultim deceniu, atîtea spectacole fara nuante, fara stari, fara profunzime, încît aparitia lui Oblomov pus în scena de Alexandru Tociulescu ne apare acum, în final de stagiune, ca un dar de arta. (Florica Ichim – România Liberă)
Chiar şi pasionatul telenovelelor de astăzi va fi tulburat de povestea lui Oblomov în acest spectacol de excepţie, rod al măestriei unor creatori: regizorul Alexandru Tocilescu, scenograful Dragoş Buhagiar, autoarea dramatizării Mihaela Tonitza Iordache şi o echipă de actori pentru care rolurile înfăptuite vor rămâne puncte de referinţă ale biografiei artistice.(Ileana Lucaciu – Timpul Liber)
Remarcat de Toni Racklin, directoarea Barbican Centre, în Festivalul Național de Teatru, ediția 2010, spectacolul Aniversarea de Thomas Vinterberg și Mogens Rukov de la Nottara, la invitația acesteia și cu susținerea I.C.R Londra, a avut o serie de zece reprezentații la Sala Pit a faimoasei instituții londoneze. Rezultatul: public încântat, distribuția cu sentimentul împlinirii profesionale – Caietele Teatrului Nottara o probează, o presă bună și foarte bună, cronici care au subliniat valoarea muncii făcută cu talent de către Vlad Massaci și de actorii din distribuție; citez din ”The Telegraph” (vineri, 11 noiembrie 2011): ”Jocul actoricesc este intens și Aniversarea este pusă în scenă cu stil.” și din ”The Artsdesk”, apărut la aceeași dată, ”Este un exemplu de interpretare de primă mână a întregii trupe și fiecare actor are momentul lui de strălucire”; iar în ”The British Thetre Guide (tot 11 noiembrie 2011) se afirmă: ”Aniversarea este la fel de puternică pe scenă ca și atunci când a fost lansat conceptul danez Dogma […]. Acum, după treisprezece ani, Vlad Massaci și echipa lui extraordinară surprind aceeași senzație de teamă, intimitate și urgență.” Nu e puțin lucru într-un mediu teatral-artistic ca cel al Londrei, unde direcțiile și spectacolele care le ilustrează sunt atât de diverse, dinamice, iar unele înoitoare; se poate conchide că reprezentațiile cu Aniversarea au confirmat posibilitățile Teatrului Nottara și-i vor propulsa ambiția de a-și depăși limitele prin noi încercări.
O astfel de încercare este și organizarea, la începutul lunii decembrie, a ”Zilelor teatrului de/pe bulevard”, a doua ediție, un dar oferit de Sărbători spectatorilor – sau, așa cum îi numește Mircea Diaconu, cu tandrețe, ”musafirii noștri”; a fost programată Aniversarea, revenită ”în glorie” de la Londra, de asemenea și Metoda de Jordi Galcerán, regia Theodor Cristian Popescu, un alt spectacol cu adevărat remarcabil al Teatrului Nottara – a putut fi văzut în mai multe festivaluri din țară și într-un turneu la Viena, și ar merita, la rândul lui, alte deplasări în străinătate; cu ocazia acestor zile de sărbătoare a teatrului, au mai fost programate montările: Cabinierul de Ronald Harwood, regia Marcel Țop, True west de Sam Shepard, regia Alexandru Mâzgarean, 39 de trepte, o comedie după scenariul filmului lui Hitchcock, și Ultimul Don Juan de Neil Simon, tot o comedie, amândouă spectacolele în regia lui Petre Bokor, Omul Hazardului de Yasmina Reza, regia Cristi Juncu, și o satiră a moravurilor politice de pe Sena, Vacanță în Guadelupa de Pierre Sauvil și Éric Assous (coproducție cu Teatrul George Ciprian, Buzău), regia Diana Lupescu, montare cu accente care decupează și realități dâmbovițene.
Tot în aceste ”Zile ale teatrului… ” a fost plasată și premiera unui nou spectacol al actualei stagiuni a Teatrului Nottara, Nu vorbiți cu actorii de Tom Dudzick; la sfârșitul anilor 80, autorul avea o carieră promițătoare de actor, dar a renunțat la ea pentru a se consacra scrisului și, după mai multe încercări, ajunge să fie jucat într-unul dintre teatrele off Broadway, iar succesul de public este câștigat. Experiența de actriță a Dianei Lupescu a funcționat în alegerea textului pentru care și-a asumat și regia, oferind colegilor de scenă o piesă despre lumea teatrului – e drept, de pe un alt bulevard, unul new-york-ez, dar multe situații sunt comune, chiar dacă situațiile de piață (marketing!) sunt profund diferite.
Debutantul Tom Prizmezniak (Lucian Ghimeși), însoțit de iubita sa, Ana Wynirski (Ioana Calotă), vine la New York pentru a participa la repetițiile piesei pe care a scris-o și pe care un producător și regizorul Bruno Polichek (Ion Grosu) au decis să o monteze, la un teatru de pe Broadway, avându-i în distribuție pe Eva Starsky (Ruxandra Sireteanu/ Diana Lupescu; în reprezentația văzută de mine, a jucat cea dintâi) și pe Max Logan (Emil Hossu), doi actori-vedetă ai star-sistemului american, la momentul acțiunii, oarecum trecuți într-o zonă mai umbrită. Comicul de situație, cel de limbaj, deformarea uneori caricaturală a eroilor care joacă, la rândul lor, personajele piesei din piesă, sunt bine susținute dramaturgic, regizoral și actoricește în prima parte a spectacolului, ceea ce face ca atenția publicului să-l urmărească reacționând prompt la momentele de comedie bine făcută. În cele dintâi secvențe, Ioana Calotă câștigă simpatie pentru jocul nuanțat, realizat din mici tușe, cu Tom, partenerul ei în aventura teatrală de care s-au lăsat ispitiți; și Lucian Ghimiși, dacă și emisia lui vocală ar fi mai exersată, ar avea o bună prezență; cu adevărat plin de haz devine fragmentul apariției lui Max Logan, Emil Hossu jucând personajul de june-prim grizonat cu un zâmbet și o privire complice către public, și de al cărui farmec Ana, ajunsă acum alături de idolul copilăriei ei de telespectatoare, cade cucerită; se va dezmetici parțial când Logan, cu umor, îi va explica intenția lui de a o iniția în tehnica ”texturii” scenice prin care personajele capătă consistență. E un fel de a spune cât de lunecoasă, de aceea greu de sesizat și de menținut, este granița dintre realitatea cotidiană și cea a actului teatral; de fapt, aceasta este supratema comedii legere, intuită de regizor și de distribuție, dar urmată cu întreruperi în spectacol.
În cea de a doua parte, montarea este mai puțin inventivă și datorită unei construcții dramaturgice previzibile, dar și interpretării mult șarjate de care este comtaminat chiar și Emil Hossu și în care aproape se sufocă restul distribuției; Eva Starsky e până la urmă salvată de o anume revenire la un ton fireasc, dulce-amar-nostalgic, atunci când Ruxandra Sireteanu își protejează cu căldură personajul, pe actrița care a văzut și a încasat multe, de pe scena localului unde a fost descoperită până la strălucitoarea și nemiloasa lumină a Broadway-ului. Cu ceva răbdare și încredere din partea actorilor, poate și cu un plus de exercițiu mai atent, cred că și celelalte personaje si-ar regăsi măsura în partea a doua a montării.
”Zilele teatrului…” rămân o invitație deschisă spectatorilor, musafiri chemați acasă la actori, la Teatrul Nottara.
În perioada 28 octombrie – 6 noiembrie, la adresa www.eteatru.ro pot fi ascultate adaptări radiofonice după opera lui A.P. Cehov: Pescăruşul, Trei surori, Livada de vişini, Unchiul Vanea, Platonov, Dramă la vânătoare, Duhul pădurii, Măscăriciul, Masca, Ursul, Judecata, Jubileul, Un duel în ziua nunţii, Marfă vie, precum şi emisiunile „making-of” despre spectacolele realizate de regizorul Andrei Şerban în teatrele din România.
