« Ruins True Refuge » collective creation inspired by Samuel Beckett

Liam Clancy, Mary Reich, Yolande Snaith, Shahrokh Yadegari, Tompa Gábor: Ruins True Refuge

collective creation inspired by Samuel Beckett

The narrative of the crucifixion is explicitly present in the staging of the play (at least as a possible story). The performance, which consists of a series of individual acts and alludes to undetermined desires via metonymy, reaches as far as the metaphorical image of the pronouncedly Western and Christian story: to the crucifixion, to the acceptance of the father’s will. According to a secular interpretation, following Lacan’s terminology, we can say that the individual finds his own way, his own story, and that he submits himself to his father’s law and the symbolic. By passing through the mirror the individual’s realm of imagination, his symbiotic relationship with his mother in the pre-verbal stage of life transforms into a symbolic relationship in which he connects with language and with his father’s law.

Before this crucifixion, the man’s life was a pre-verbal experience. He needed no words because he lived in symbiosis with his mother. Leaving behind the world of imagination, he enters the world of symbols, the world of his father’s law, the world of his father’s name and gender (non/nom) where the child is no longer alone with his mother, but has to share the world with others, with the needs, desires and fears of others. Governed by his unconscious desire, from now on the subject will be looking for the lost object of desire, for the missing one, for the mother whom he knew in his pre-verbal life.

If we suppose that the story of identification through the mirror-phase corresponds, even if partially, to this process of staging, we need to examine further how the story is embodied in the actors’ and on the stage.

Patrice Pavis


With:  Enikő Györgyjakab, Csilla Albert, Ferenc Sinkó, Kristóf Dimény 
directed by Gábor Tompa
choreography Yolande Snaith
music composed by Shahrokh Yadegari
set design Ian Wallace
costume design Jaymee Ngerwichit
director's assistant Levente Borsos
stage manager Levente Borsos
Date of opening: 19 September 2012
Duration: 1 hour

Other performance dates:

November 	5 	Monday 	20:00
November 	25 	Sunday 	20:00
Ticket reservation: 
tel: +40-264-593468, between 10-13.00 and 16.30-19.00 and before the performances


Address: Str. E. Isac nr. 26-28, 400023 Cluj-Napoca, Romania

Claude Régy nous fait découvrir le norvégien Tarjei Vesaas

Claude Régy

La Barque le soir

de Tarjei Vesaas

Adaptation par Claude Régy du texte « Voguer parmi les miroirs »,
extrait du roman de Tarjei Vesaas La Barque le soir
Traduction du norvégien : Régis Boyer
Mise en scène : Claude Régy
Assistant : Alexandre Barry
Scénographie : Sallahdyn Khatir
Lumière : Rémi Godfroy
Son : Philippe Cachia

Avec Yann Boudaud, Olivier Bonnefoy, Nichan Moumdjian

Ce que personne d’autre ne sait

Dans ce texte s’invente un univers vierge parce que se brouillent continûment les frontières : monter et descendre, toucher le fond parmi la vase, émerger à la surface – à peine un quart de visage, le nez seul peut-être.  Respiration – très peu d’air – asphyxie – lutte farouche pour l’interrompre. Ce qu’on ressent, c’est le trouble constant de l’absence de démarcation.  « Pas une mort violente, mais une mort profonde, silencieuse. » Une vie profonde, silencieuse. C’est l’écho qu’on entend au loin.  À demi cadavre, un homme dérive accroché, d’un bras, à un tronc d’arbre qui flotte à la surface d’un fleuve. Il dérive vers le sud « comme une conscience blessée. » Des choses qui viennent d’une autre existence – la sienne sans doute en un autre temps – se déchaînent sur lui. À moins qu’il s’agisse des manifestations d’une existence extérieure à la sienne. Il s’agit en tout cas d’un déchaînement de forces qui s’opposent à lui, contraint comme il est de s’abandonner au courant. Vesaas laisse de grands espaces de liberté où peuvent jouer les clés secrètes de notre conscience. Il écrit un pur poème et nous le ressentons illimité.  Pour l’homme qui navigue – étrange navigation – son reflet dans l’eau et sa propre place tout contre la mort peuvent dire – c’est un moment unique – ce que personne d’autre ne sait. Un cheminement lent au bord de l’inconnaissable. L’ultime ne finit pas. C’est une ouverture – pour un temps prolongé – à une libre coexistence de la vie et de la mort. Une sorte de permanence est donnée au passage du seuil qui cesse, par là même, d’être fatal et émotionnel. C’est une aventure du corps et de l’esprit, une expérience suscitée à l’extrême du vivant. Dans le moment dilaté de sa rupture.

La dilatation permet l’observation.

Claude Régy, mars 2012

Création Les Ateliers Contemporains
Coproduction Odéon-Théâtre de l’Europe (Paris) ; CDN Orléans-Loiret-Centre ; Théâtre National de Toulouse et Théâtre Garonne ; Comédie de Reims ; Festival d’Automne à Paris
Coréalisation Odéon-Théâtre de l’Europe (Paris) ; Festival d’Automne à Paris
Avec le soutien de l’Adami
Odéon – Ateliers Berthier
Adresse : 38 boulevard Berthier – 75017 Paris
Métro : Porte de Clichy
Ateliers Berthier (petite salle)
Entrée au 34 boulevard Berthier
75017 Paris
Réservation : par téléphone du lundi au samedi de 11h à 18h30 – sur place 2h avant les représentations
0033 (0) 1 44 85 40 40
www.theatre-odeon.eu
27 septembre au 3 novembre 20h, dimanche 15h,
relâche lundi
14€ à 30€, Abonnement 14€ à 22€

Billeterie en ligne

Régy « vogue parmi les miroirs », Magazine Littéraire

«КИЕВ» (Κίεβο) του Σέρχιο Μπλάνκο

Το Κίεβο του Σέρχιο Μπλάνκο, αρχίζει ακριβώς έναν αιώνα μετά το τέλος του τσεχοφικού Βυσσινόκηπου: Είμαστε πια στο σήμερα και μια οικογένεια αστών, που κληρονόμησαν μια από τις βίλες που κατασκεύασε ο Λοπάχιν, επιστρέφει σε αυτή μετά από δέκα χρόνια απουσίας.

Σιγά-σιγά, και με σημείο αναφοράς μια μυστηριώδη πισίνα που καλεί τα πρόσωπα του έργου να βουτήξουν μέσα στα ταραγμένα νερά ενός σκοτεινού παρελθόντος, θα αρχίσουν να αντηχούν οι κραυγές μιας σειράς από εγκλήματα, δολοφονίες και εξαφανίσεις, κραυγές που γίνονται όλο και πιο ενοχλητικές για τη μνήμη αυτών των ανθρώπων. Ένας-ένας, θ’ ανακαλύψουν πως ο μόνος τρόπος για να επιβιώσουν είναι να καλύψουν μ’ ένα πέπλο σιωπής το παρελθόν που τους συνδέει, για να μπορέσουν κάποια στιγμή να αρνηθούν ακόμα και την ίδια του την ύπαρξη. Το βάρος του παρελθόντος όμως είναι συντριπτικό. Θα το αντέξουν όλοι;

*****

Το αλληγορικό αυτό έργο, εμπνευσμένο από το Βυσσινόκηπο του Τσέχοφ, προσεγγίζει φιλοσοφικά και υπαρξιακά τη στάση των ανθρώπων, που επέλεξαν την ανοχή, την συνενοχή, ακόμα και τη ενεργή συμμετοχή τους στα όσα διαδραματίστηκαν μέσα στις ακραίες και σκοτεινές κοινωνικοπολιτικές περιόδους του 20ο αιώνα. Οι ήρωες του Μπλάνκο, απόγονοι κάποιων από τους Τσεχοφικούς ήρωες, αναζητούν μια διέξοδο-λύτρωση από το παρελθόν τους, που στον Βυσσινόκηπο είχε αρχίσει να αχνοφαίνεται ως ένα δυσοίωνο μέλλον.

Για το ανέβασμα της παράστασης το αρχικό κείμενο του Ουρουγουανού συγγραφέα διασκευάστηκε και συμπυκνώθηκε, ενώ η δραματουργική επεξεργασία είχε σαν στόχο τον προσδιορισμό πραγματικών χαρακτήρων που θα κινηθούν μέσα σε αλληγορικές συνθήκες με συμβολισμούς τόσο υπαρξιακούς όσο και πολιτικούς.

Επίσης αξιοσημείωτη ιδιαιτερότητα της νέας δουλειάς της Ομάδας Νάμα είναι η διπλή συνεργασία με την Καρυοφυλιά Καραμπέτη και την Φιλαρέτη Κομνηνού στον ίδιο ρόλο. Ο στόχος είναι η δημιουργία μιας παράστασης με δύο διακριτές εκδοχές ερμηνείας, που να φωτίζουν συμπληρωματικά την ουσία του έργου. (Το κοινό μπορεί να πληροφορείται ποια θα υποδυθεί τον ρόλο σε συγκεκριμένη βραδιά επικοινωνώντας με το θέατρο)

Για το συγγραφέα:

Ο Σέρχιο Μπλάνκο γεννήθηκε στο Μοντεβιδέο (Ουρουγουάη) το 1971. Σπούδασε φιλολογία και θέατρο και σκηνοθέτησε στη χώρα του τα έργα Ριχάρδος ΙΙΙ και Μάκβεθ τού Σαίξπηρ και Συρανό ντε Μπερζεράκ τού Εντμόν Ροστάν.

Διδάσκει δραματουργία και σκηνοθεσία και έχει τιμηθεί με πολλά βραβεία, μεταξύ άλλων με το Εθνικό Βραβείο Δραματουργίας της Ουρουγουάης, το Βραβείο της Πόλης του Μοντεβιδέο, το Βραβείο του Εθνικού Ταμείου για το Θέατρο (Ουρουγουάη) και το Βραβείο Florencio για τον καλύτερο δραματουργό. Το 2010, του απονεμήθηκε η τιμητική διάκριση του Βραβείου Casa de las Americas για το έργο του Barbarie.

Ανάμεσα στα έργα του ξεχωρίζουν τα La Vigilia de los Aceros ή la Discordia de los Labdácidas, Die Brücke, Slaughter (Φόρουμ Σύγχρονης Δραματουργίας του ΕΚΔΙΘ, Απρίλιος 2008), 45’, Kiev, Opus Sextum, diptiko (vol. 1 y 2), Kassandra (Φόρουμ Σύγχρονης Δραματουργίας του ΕΚΔΙΘ, Μάιος 2010) και Barbarie.


Σημείωμα της σκηνοθέτιδας από το πρόγραμμα της παράστασης

Ολόκληρη η ιστορία του ανθρώπινου γένους έχει στιγματιστεί από εγκλήματα κατά της ανθρωπότητας, τόσο σε καιρό πολέμου όσο και στις αποκαλούμενες «ειρηνικές περιόδους». Πρέπει να αντιληφθούμε ότι το ανθρώπινο είδος έχει δολοφονήσει πάνω από 100 εκατομμύρια μέλη του μόνο μέσα στον εικοστό αιώνα! Άνθρωποι σε πολλά μέρη και σε αρκετές περιστάσεις έχουν υποστεί θανάτους, απειλές θανάτου, βασανιστήρια και απειλές βασανιστηρίων. Αν και σε κάποιους έχουν επιβληθεί ποινές για τέτοιου είδους θηριωδίες, πολλοί άλλοι έχουν αποφύγει τις επιπτώσεις. Δυστυχώς η εξουσία, ανεξάρτητα από την πίστη σε υψηλά ιδανικά, ανεξάρτητα από το αν εφαρμόζεται από όσους ανήκουν στη δεξιά ή την αριστερά, έχει διαφθείρει πολύ συχνά αυτούς που την ασκούν και την απολαμβάνουν, ιδιαίτερα όταν εκδηλώνεται μέσα σε απόλυτα και δογματικά πλαίσια.

Ξυπνώντας μνήμες από το «Βυσσινόκηπο» του Τσέχοφ, ο Sergio Blanco με το «Κίεβο» εισχωρεί πίσω από την ευπρέπεια της οικογένειας της ανώτερης αστικής τάξης, προκειμένου να έρθει σε αντιπαράθεση με τον εφιάλτη που εξαπέλυσε η διαβρωτική διαφθορά, που η αχαλίνωτη δύναμη επέβαλε στα ανθρώπινα όντα – σε επίπεδο πολιτικό, οικογενειακό ή ατομικό. Παρόλο που θέλουμε διακαώς να πιστέψουμε ότι στο τέλος η δικαιοσύνη θα θριαμβεύσει και η τιμωρία θα επιβληθεί, δυστυχώς, όπως έχουμε δει σε τόσες πολλές περιπτώσεις, αυτό δε συμβαίνει. Γι’ αυτό το λόγο ο συγγραφέας δεν καταπιάνεται απλώς με ζητήματα εγκλήματος και τιμωρίας, αλλά υπεισέρχεται σε μια αγωνιώδη προσπάθεια να κατανοήσει επίσης το πώς και το γιατί τα ανθρώπινα όντα είναι ικανά να προκαλέσουν τόσο κακό στους ομοίους τους. Μπορεί κάποιοι να υποθέσουν μελετώντας τη συμπεριφορά της οικογένειας Badenweiler στο «Κίεβο» ότι κι εκείνοι, όπως πολλοί από εμάς, έπεσαν θύματα του «εγωικού» νου τους,·της εμμονής τους ότι όλα περιστρέφονται γύρω τους χωρίς τίποτα άλλο στην ουσία να έχει σημασία. Αν λοιπόν ο «εγωικός» νους καθορίζει τη συμπεριφορά ενός ατόμου, το άτομο αυτό αποτελεί εν τέλει μέρος αυτού που μπορούμε να ονομάσουμε συλλογική παραφροσύνη, ενώ ο φόβος, η απόγνωση, η απληστία και η βία γίνονται σαρωτικά. Παρόλ’ αυτά ο Σέρχιο Μπλάνκο στο «Κίεβο» καταλήγει παραδόξως στο συμπέρασμα ότι μερικές φορές μια αρνητική πράξη του «φτάνει πια» από ένα άτομο μπορεί να θεωρηθεί ως θετική πράξη λύτρωσης. Και το Κίεβο, μια πόλη ιερή μέσα στους αιώνες, αν και ταλανισμένη από πολέμους, θηριωδίες και πυρηνική καταστροφή, παραμένει ακόμα εκεί για όσους αναζητούν «σωτηρία».

Ελένη Σκότη

Οι συντελεστές
Μετάφραση: Μαρία Χατζηεμμανουήλ-Δημήτρης Ψαρράς
Διασκευή/Δραματουργική επεξεργασία: Γιώργος Χατζηνικολάου, Καρυοφυλλιά Καραμπέτη, Δάφνη Λαρούνη,
Ελένη Σκότη
Σκηνοθεσία: Ελένη Σκότη σε συνεργασία με τη Δάφνη Λαρούνη
Σκηνικά & Κοστούμια: Γιώργος Χατζηνικολάου
Φωτισμοί: Σάκης Μπιρμπίλης
Video:	Μιχάλης Κλουκίνας
Μουσική, Sound design:	Μάριος Στρόφαλης
Βοηθός Sound designing:	Πάνος Κουκουρουβλής
Φωτογραφίες: Δημήτρης Στουπάκης
Διεύθυνση παραγωγής: Γιώργος Χατζηνικολάου

Διανομή

Έϊρεν (διπλή διανομή): Καρυοφυλλιά Καραμπέτη & Φιλαρέτη Κομνηνού
Τάβιο: Δημήτρης Λάλος
Έσβαλντ: Στάθης Σταμουλακάτος
Δάφνη: Ηλιάνα Μαυρομάτη
Άλντεν: Γιάννης Λεάκος
Πρώτη παράσταση: Σαββάτο 6 Οκτωβρίου 2012
Τελευταία παράσταση: Κυριακή 28 Απριλίου 2013
Παραστάσεις: Τετάρτη έως Σάββατο 21:15 & Κυριακή 19.15. Σάββατο απογευματινή 18:15

Διάρκεια παράστασης: 110 λεπτά

Τιμές εισιτηρίων: κάθε Παρασκευή, Σάββατο & Κυριακή
18,00€ κανονικό,10,00€ φοιτητικό
Τιμές στις λαϊκές παραστάσεις: κάθε Πέμπτη & Σάββατο απόγευμα
16,00€ κανονικό, 10,00€ φοιτητικό
Θέατρο Επί Κολωνώ, Χώρος: Κεντρική Σκηνή
Ναυπλίου 12 & Λένορμαν 94, Κολωνός - Αθήνα. Τηλ: 2105138067
Στάση μετρό: Μεταξουργείο. Χάρτης

Ναυπλίου 12 & Λένορμαν 94, Κολωνός – Αθήνα

Întâlnirile Internaționale de la Cluj

ÎNTÂLNIRILE INTERNAȚIONALE DE LA CLUJ
ediția a II-a, Cluj-Napoca, 4-7 octombrie 2012
ÎNTÂLNIRILE EST – VEST

4.10. 2012

ora 11:00 -12:30, foaier rang II
Prezentare invitați și inițierea Dezbaterii „Est-Vest“
ora 14:30-16:00, Studio „Art Club“
Instalație „Est-Vest“ – Vava Ștefănescu
ora 16:00-17:00, Studio „Euphorion“
Demonstrație work-shop Peter Uray + Discuții
ora 19:00, Sala mare
Spectacol: IDIOTUL, după F.M. Dostoievski, regia Anna Stigsgaard – premieră

ora 21:00, Rotondă

Social cocktail

5.10.2012

ora 11:00-12:30, foaier rang II
Dezbatere „Est-Vest“
ora 12:30-13:30, foaier rang II
Lansări de carte:
Mihai Măniuțiu: Un zeu aproape muritor
Anca Măniuțiu: Avangardă și carnavalesc în teatrul lui Michel de Ghelderode
Ștefana Pop-Curșeu: Pour une théâtralité picturale. Bruegel et Ghelderode en jeux de miroirs.
Laura Pavel: Teatru și identitate. Interpretări pe scena interioară / Theatre and Identity.
Interpretations on the Inner Stage
ora 16:00-17:00, Studio „Euphorion“
Demonstrație Çağlar Yiğitoğullari + Discuții
ora 19:00, Sala mare
Spectacol: HAMLET de William Shakespeare, regia Roberto Bacci

ora 21:00, Rotondă

Social cocktail

6.10.2012

ora 15:00-15:45, Studio „Euphorion“
Demonstrație András Hathazi + Discuții
ora 15:45-16:15, Studio „Euphorion“
Lansări de carte:
Robert Cohen Machiavelli: arta terorii
Puterea interpretării scenice
Banda lui Moebius
Eseuri despre teatru
Eli Simon The Art of Clowning
ora 19:00, Sala mare
Spectacol: RĂZBOIUL CLOVNILOR, scenariu de Eli Simon – premiera
ora 20:30-21:00, Studio „Art Club“
Spectacol DADA Trans iT

ora 21:15, Rotondă

Social cocktail

7.10. 2012

ora 11:00, foaier rang II
Încheierea Dezbaterii Est-Vest
ora 19:00, Sala mare
Spectacol: MACHIAVELLI: ARTA TERORII de Robert Cohen

ora 21:00 , Rotondă

Social cocktail

www.teatrulnationalcluj.ro

The Wooster Group: « HAMLET »

The Wooster Group

« HAMLET »  by William Shakespeare

Dublin Theatre Festival

Venue OReilly Theatre, Belvedere

4 - 6.10.2012 at 7.30pm
7.10.2012 at 2.30pm
Duration 2hrs 45mins
(incl. interval)
Prices 	€30-€35
Buy ticket online
With
Ari Fliakos, Koosil-ja, Alessandro Magania, Greg Mehrten,
Daniel Pettrow, Scott Shepherd, Casey Spooner, Kate Valk.

The Festival is proud to welcome The Wooster Group, one of the most innovative theatre companies in the world, for its first time in Dublin. Led by visionary director Elizabeth LeCompte, The Wooster Group and its associates have constantly reimagined classic and devised texts through its groundbreaking work.

The Group’s HAMLET repurposes the film version of Richard Burton’s legendary 1964 Broadway version of Hamlet —a production that was screened in cinemas across America. In a rapturous and often hypnotic production, they reverse the process, reconstructing the show from the fragmentary evidence of the edited film, and channelling the ghosts of the 1964 performance. With songs by Casey Spooner (Fischerspooner) and performances by long-time Wooster members Ari Fliakos, Scott Shepherd and Kate Valk, prepare to be enthralled as this iconic tragedy is transformed.

HAMLET IS A CO-PRODUCTION OF THE WOOSTER GROUP AND
THE 30 FESTIVAL OF BARCELONA GREC-INSTITUTE DE CULTURA, AJUNTAMENT OF BARCELONA.
"American theater's most inspired company"
The New York Times


«La Cité du rêve» de Krystian Lupa

© Krystian Lupa

Krystian Lupa

La Cité du rêve

d’après L’autre Côté d’alfred Kubin

Scénario, mise en scène, décors, lumière, Krystian Lupa
Avec
Sandra Korzeniak, Agnieszka Roszkowska, Magdalena Kuta, Malgorzata Mas´lanka, Maria Maj, Monika
Niemczyk, Piotr Skiba,  Andrzej Szeremeta, Tomasz Tyndyk, Lech Lotocki, Jan Dravnel,  Wladyslaw
Kowalski, Jakub Gierszal, Henryk Niebudek

Publié en 1909, L’Autre Côté constitue l’unique roman de l’Autrichien Alfred Kubin (1877-1959), immense dessinateur
qui fut proche du peintre Paul Klee, et dont l’univers fantasmagorique rappelle celui d’Odilon Redon. Ce livre fantastique à tous les sens du terme (narrant l’équipée hallucinée d’un dessinateur vers l’« Empire du rêve », pays créé de toutes pièces par un homme richissime) allait exercer une influence déterminante sur Kafka, Lovecraft et sur les Surréalistes. « Le privilège des grands maîtres est sans doute de savoir faire usage de leur liberté », écrivait-on ici même en 2010, au moment de la présentation du Factory 2 de Krystian Lupa : ce n’est peut-être pas un hasard si, alors, c’est à travers la figure d’Andy Warhol que ce maître du théâtre polonais (héritier de Tadeusz Kantor, il a été le professeur de Krzysztof Warlikowski) avait choisi de radicalement renouveler sa manière, en recourant notamment à l’usage de la caméra. Aujourd’hui, Krystian Lupa va plus loin. Avec La Cité du rêve, il ne s’attaque pas seulement à l’un de ces romansfleuves auxquels il a l’habitude (après Le Maître et Marguerite ou Les Frères Karamazov) de se frotter ; il revient, surtout, à un texte qui marqua une étape décisive dans son travail. Avec L’Autre Côté en effet, déjà présenté sous le titre La Cité du rêve au Stary Teatr de Cracovie, il clôturait en 1985 la « première phase » de son itinéraire créatif : La Cité du rêve venait alors synthétiser sept années d’expérimentations autour de ce que Lupa a appelé le « théâtre de la révélation »… On est donc d’autant plus impatient de voir la manière dont, 25 ans après, ce metteur en scène qui est aussi dessinateur (il a été formé à l’Académie des beaux-arts de Cracovie) se ressaisit, avec certains des acteurs de la création, de ce livre hors normes. Un livre dont la teneur devrait particulièrement seoir à ce théâtre dont la temporalité si particulière, qui n’a cessé de se dilater au fil des ans, a la sensualité du rêve…

 
Théâtre de la Ville
Adresse : 2, place du Châtelet – 75004 Paris
Métro : Châtelet-RER : Châtelet-Les Halles
Réservation : par téléphone du lundi au samedi de 11h à 19h – sur place du mardi au samedi de 11h à 20h
– lundi de 11h à 19h : 0033 (0) 1 42 74 22 77.  www.theatredelaville-paris.com
5, 8 et 9 octobre 19h30,  version courte : 4 heures entracte compris 
6 et 7 octobre 15h,  version longue : 6 heures entracte compris 18€ et 30€
Abonnement 18€ 
Spectacle en polonais surtitré en français
Production TR Warszawa Coproduction et coréalisation 
Théâtre de la Ville-Paris ; Festival d’Automne à Paris 
En collaboration avec Teatr Dramatyczny m.st. Warszawy im. Gustawa Holoubka
Avec le soutien du Adam Mickiewicz Institute / www.culture.pl 
Remerciements à l’Institut Polonais de Paris En partenariat avec France Inter

Entretien
Kristian Lupa

Pourquoi reprendre aujourd’hui ce texte – l’unique roman du peintre Alfred Kubin – que vous avez déjà monté il y a 25 ans ? Pouvez-vous revenir sur la création de Cité du rêve au Stary Teatr en 1985, et sur ce qu’elle a représenté pour vous ?
Kristian Lupa : À l’époque, tout comme aujourd’hui, il ne s’agissait pas véritablement de mettre en scène, mais plutôt
de suivre la trace du motif archétypal que contient le texte de Kubin, soit la création d’un état utopique dans lequel la vie sociale est gouvernée par les mécanismes du rêve, où le protagoniste subit une catastrophe extérieure et une transformation intérieure. Dans les deux spectacles, le scénario s’est bâti au fur et à mesure. Aujourd’hui, j’ai suivi le même procédé de travail, le texte tiré de l’original servant de matière (essentielle) à l’inspiration…
Cette fois-ci cependant, la narration empruntera un tout autre chemin. À l’époque, j’étais fasciné par la vision de l’individuation jungienne et la précision alchimique de l’interprétation philosophique que j’en trouvais dans ce texte. Mais peut-être était-ce moi, tout simplement, qui voulais trouver cela dans ce récit, et le spectacle créait alors une sorte d’étape sur ce qu’on peut appeler le chemin de l’individuation…
Aujourd’hui je désire exprimer l’espace-temps, spécifiquement celui de la ville du rêve, à travers une société, un groupe ; ce groupe crée au sein de ce motif un microcosme, lequel engendre une narration qui lui est propre, bien que déterminée par le motif principal…

Vous avez travaillé sur deux versions de la pièce – l’une à Varsovie, l’autre à Cracovie – avec certains des comédiens de la création : comment comptez-vous aborder ce livre aujourd’hui ? Le titre en sera-t-il Cité du rêve ou L’Autre Côté ?
Kristian Lupa
: Cité du rêve – bien sûr. La cité, elle aussi, est un espace magique, archétypal, mythique. Perle – la capitale de l’Empire du Rêve inventée par Claus Patera dans le livre de Kubin – est un lieu de pouvoir qui transforme l’existence humaine et ses besoins spirituels. La vie de la cité est une séance de spiritisme spécifique qui fait apparaître des existences nouvelles…
Les deux versions – celle de Cracovie et de Varsovie – sont deux micro-sociétés antagonistes, hostiles l’une à l’autre, qui, dans leurs divergences, s’opposent – et engendrent chacune une vision du monde et une conclusion finale diamétralement opposées – du moins si elles y parviennent. Je souhaiterais que ces deux spectacles se contredisent l’un l’autre : rêve d’un anarchiste…
Dans ce cas de figure, il est inimaginable pour moi de ne présenter qu’une seule partie. Comme en Pologne, les deux spectacles ne devraient pas être joués dans le même théâtre, pour que la magie d’un lieu différent puisse donner naissance à des démons différents. Dans une cité – la Cité du Rêve – se créent deux mondes opposés. Comme les deux
faces, envers et endroit, de l’insaisissable…

Que signifie ce roman de Kubin pour vous, et quelles différences voyez-vous entre la façon dont vous l’envisagez aujourd’hui et celle d’il y a 25 ans ?
Kristian Lupa
: Tout d’abord, c’est une oeuvre étonnamment personnelle. Kubin a écrit ce texte lors d’une pause dans son oeuvre plastique, alors qu’il était menacé par l’irruption de la maladie mentale. Dans une certaine mesure, il s’est octroyé une autothérapie par le mythe. Son imagination, écrasée par l’angoisse, sujette à des « synthèses paniques », a créé une incroyable réalité prophétique – un diagnostic schizophrène du monde d’aujourd’hui.
Ces dernières années, ici en Pologne, j’ai de plus en plus souvent l’impression de vivre dans le roman de Kubin. Peut-être parce que ses propres mythes sont très proches de ceux que le monde contemporain suscite en moi. Dans mon enfance déjà, je créais, moi aussi, mon propre pays utopique – une sorte de territoire imaginé, soumis à de constantes métamorphoses, qui était le reflet spécifique de ce qui se déroulait réellement à l’extérieur… Puis cette Utopie s’est déplacée vers mon univers théâtral ; c’est justement sous le titre d’Utopia que j’ai rassemblé les notes relatives à ces réflexions  et à ces escapades spirituelles. Ce retour, qui en fait n’en est pas un, à l’oeuvre de Kubin me semble être une chose tout à fait naturelle et nécessaire, ne serait-ce que pour pouvoir prendre conscience de la direction du chemin qui est le nôtre. Nous nous trouvons à une étape d’identification et de pénétration réciproque des mécanismes d’un groupe humain et de l’entité spirituelle qu’il produit…

Vous avez étudié à l’Académie des beaux-arts de Cracovie, et vous dessinez toujours beaucoup, notamment pour préparer vos créations théâtrales : pouvez-vous nous dire ce que représente pour vous l’oeuvre graphique d’Alfred Kubin, et la manière dont son esthétique vous a éventuellement influencé ?
Kristian Lupa
: Pendant de longues années, j’ai été sous l’influence profonde des dessins de Kubin – de leur lumière, de leur figuration magique. À présent – car je ressens toujours cette influence, sans fascination aucune du reste, comme une chose passée – je peux dire que Kubin m’avait emprisonné dans le XIXème siècle. Ainsi ce spectacle constitue également une rupture avec la façon que j’avais à l’époque de penser l’espace. Peut-être ne s’agit-il pas tant pour moi de prendre tout à fait congé de l’esthétique de Kubin – cela est impossible –, mais bien plutôt de la transmuer, pour la faire accéder à l’espace de la nouvelle génération…

Propos recueillis par David Sanson
Traduits du polonais par Agnieszka Zgieb

Utopie

Tous les chemins du théâtre de Lupa mènent à l’Utopie – qu’elle prenne pour nom Jelo, Zone, Principauté, Ithaque, Asile, etc. L’Utopie, dans l’oeuvre de Lupa, s’inscrit dans de nombreux contextes et revêt différentes significations.
À l’origine, l’artiste l’associait à un monde qu’il avait lui-même inventé, autonome et abstrait, un monde de spectacle, habité par ses médias – les acteurs. De manière tout à fait naturelle, la communauté théâtrale de Lupa a pris des traits utopiques, devenant ainsi le synonyme d’une société idéale.

Lupa a également donné le titre d’Utopie aux deux volumes de ses écrits sur le théâtre, Utopie et ses habitants et Utopie 2. Les Pénétrations, qui sont essentiellement des traités artistiques et littéraires sur l’acteur.

Qu’est-ce qui relie toutes les définitions de l’Utopie ? Probablement le fait que toutes, sans exception, reposent sur la croyance de Lupa en « la capacité de l’homme à générer un progrès sans limites vers le meilleur, à faire perpétuellement renaître des valeurs spirituelles » qui viennent d’un rêve d’enfant, d’une fantaisie.

Le modèle originel d’Utopie fut, après tout, Qu’est-ce qui relie toutes les définitions de l’Utopie ? Probablement le fait que toutes, sans exception, reposent sur la croyance de Lupa en « la capacité de l’homme à générer un progrès sans limites vers le meilleur, à faire perpétuellement renaître des valeurs spirituelles » qui viennent d’un rêve d’enfant, d’une fantaisie.

Le modèle originel d’Utopie fut, après tout, Juskunia, avec sa capitale, Jelo. Cette ville-état inventée par Lupa dans son
enfance est apparue d’abord dans les dessins auxquels il fait constamment référence dans son travail et qu’il nomme  «l’avant-Utopie ».

Pourquoi Lupa a-t il crée l’Utopie ? Tout d’abord, il a profité du droit tacite de l’artiste à créer une nouvelle réalité en lui trouvant une forme adéquate. Mais le principal est qu’il a constamment utilisé – et utilise toujours – la fiction pour rechercher la vérité sur l’homme.

Telle était la vocation de son théâtre dès le départ. De l’autre côté, l’Utopie qu’il a créée était un espace si singulier et original dans le théâtre contemporain, et si largement commenté, tant par l’artiste lui-même que par la critique, qu’elle
a contribué à la création du mythe de l’acteur de Lupa.

Revenons ainsi à la signification originelle de l’Utopie, qui est le monde de création du spectacle habité par les acteurs. Ce modèle fictif d’une ville-état a été réfléchi comme le double de notre réalité : les situations scéniques sont proches de celles de la vie, le temps, du temps réel, et les protagonistes, des vrais gens. Le metteur en scène, en explorant le phénomène et en décrivant le processus de création qui survient dans cet espace expérimental, recourt au terme de la
frontière. L’Utopie constitue, en effet, le lieu de la transgression.

Le dépassement des frontières de l’Utopie est la condition de l’acte créateur. L’Utopie, en tant qu’espace délimité et séparé du reste du monde, joue le rôle d’asile, où les acteurs traversent les étapes successives de la construction du personnage scénique. Ils doivent, toutefois, remplir quelques conditions. Premièrement, en traversant les frontières de manière à chaque fois différente. La transgression ne saurait se faire d’une façon mécanique. Lupa la considère comme un processus où les actes de dépassement sont célébrés et élevés à un rang symbolique. Chaque geste, pas, regard ou mot a sa signification. L’acteur est obligé de réagir d’une façon créatrice par rapport à son partenaire, comme par rapport au temps et à l’espace dans lesquels il se trouve. S’il procède suivant les règles du code utopique, alors il réussira à engendrer le personnage théâtral, et, plus tard, à le convoquer de nouveau lors des représentations ultérieures.

Le défi le plus difficile que Lupa lance aux acteurs est sans doute l’ouverture à l’autre. Le fait de quitter son propre micro-espace, sécurisé et apprivoisé, tout comme la tentative de se confronter avec le partenaire, est un risque que les acteurs doivent prendre dans le but de faire naître une communauté théâtrale. Le rapprochement à la fois corporel et psychique, ainsi que le fait de créer des liens durables, mènent les acteurs vers le dépassement de la barrière de l’intimité, l’abandon des préjugés et les prépare à un dialogue créatif. Le processus de développement des relations humaines à l’intérieur des frontières de l’Utopie devrait être accompagné d’un développement intérieur de la personnalité. Le processus de la différenciation psychique, formé par l’idéal archétypal de la plénitude qui produit l’intégration de « l’élément obscur », est nommé par l’artiste – à la suite de Jung – processus d’individuation. Dans le théâtre de Krystian Lupa, le chemin de l’individuation conduit à la transformation à la fois des personnages et des acteurs eux-mêmes.

En effet, chez Lupa, l’acteur non seulement vit à l’intérieur de l’enceinte du monde fictif, créé pour les besoins du spectacle, mais il puise également dans ce qui lui arrive en dehors des frontières de l’Utopie. L’habitant de la Principauté est un être liminal, qui se penche d’un côté comme de l’autre, qui vit dans un temps double – celui de la vie et celui de l’art. Il arrive qu’à la frontière de ces deux mondes s’ouvre une faille étroite, un chemin vers une autre dimension. Dans ces moments extrêmement rares et exceptionnels, les acteurs et les spectateurs dépassent la temporalité pour s’approcher de l’Insaisissable.

Même si, selon Lupa les choses les plus importantes se trouvent en dehors du théâtre, il semble toutefois que ce qui demeure tout à fait essentiel pour lui se passe dans la sphère de l’art, dans l’espace de l’Utopie (souvent plus réelle que la vie elle-même, ou du moins existant dans la vie des acteurs sur le principe de Second Life). […]Lupa a dit un jour que le rôle le plus médiocre de l’acteur est celui qu’il joue dans la vie.

Fragment du Dictionnaire de Krystian Lupa. La Perspective
du metteur en scène. Anna Zalewska-Uberman,
in Didaskalia n° 96, avril 2010.
Traduit du polonais par Agnieszka Zgieb

Διεθνές Φεστιβάλ Κουκλοθεάτρου και Παντομίμας Κιλκίς

"Parapapel". De molécula DANZA - Ισπανία
14ο Διεθνές Φεστιβάλ Κουκλοθεάτρου και Παντομίμας Κιλκίς
28 Σεπτεμβρίου – 9 Οκτωβρίου 2012

Με ένα πλούσιο, πολυθεματικό και εντυπωσιακό πρόγραμμα, συμμετοχές από την Ελλάδα και το εξωτερικό, και πλέγμα δράσεων τόσο καλλιτεχνικών όσο και κοινωνικών, το Διεθνές Φεστιβάλ Κουκλοθέατρου και Παντομίμας γιορτάζει φέτος 14 χρόνια ζωής. Στη φετινή κεντρική διοργάνωση θα συμμετάσχουν θίασοι από την Ελλάδα, την Κύπρο, την Τσεχία, την Ιταλία, την Ισπανία, το Ισραήλ, την Αργεντινή και το Περού. Στις δράσεις του φεστιβάλ θα συμμετάσχουν διευθυντές γνωστών διεθνών φεστιβάλ και περίφημων σχολών του εξωτερικού, διακεκριμένοι σκηνοθέτες και καλλιτέχνες από όλον τον κόσμο και συγκεκριμένα από τη Φινλανδία, Μ. Βρετανία, Γερμανία, Γαλλία, Ολλανδία, Πορτογαλία, Μαρόκο, Κορέα, Βουλγαρία και Πολωνία.

Το πρόγραμμα

Οι παραστάσεις του 14ου Διεθνούς Φεστιβάλ Κουκλοθέατρου και Παντομίμας ξεκινούν στις 28 Σεπτεμβρίου με τη συμμετοχή 17 θιάσων από την Ελλάδα και το εξωτερικό. Ο κεντρικός χώρος παρουσίασης των παραστάσεων του Φεστιβάλ θα είναι το Συνεδριακό Κέντρο του δήμου Κιλκίς, ωστόσο έργα θα παρουσιαστούν και στη Δημόσια Βιβλιοθήκη, τα σχολεία, τις πλατείες, τους δρόμους του Κιλκίς και τα χωριά του νομού.

Στις 28 Σεπτεμβρίου ξεκινά, στο πλαίσιο του Φεστιβάλ, και η 4η Συνάντηση Νέων Ελλήνων Κουκλοπαικτών σε συνεργασία με το «UNIMA Ελλάς». Καλλιτέχνες και ομάδες από την Ελλάδα θα παρουσιάσουν τις παραστάσεις τους στο κοινό, ενώ διεθνής ομάδα κριτών, αποτελούμενη από διευθυντές σχολών κουκλουθεάτρου και φεστιβάλ του εξωτερικού, θα αξιολογήσει τις παραστάσεις, θα συζητήσει με τους κουκλοπαίκτες, και θα επιλέξει δύο προτάσεις που θα παρουσιαστούν σε διεθνή φεστιβάλ του εξωτερικού.

Την 1η Οκτωβρίου αρχίζει η 5η Συνάντηση για το Κοινωνικό Θέατρο με τίτλο «Στην απέναντι όχθη: απόδραση από τις εξαρτήσεις» σε συνεργασία με τα Μορφωτικά Ινστιτούτα της Θεσσαλονίκης και το Πανελλήνιο Δίκτυο για το Θέατρο στην Εκπαίδευση. Έφηβοι από το Κιλκίς και συνομήλικοί τους από τη Γερμανία, θα ανεβάσουν ένα έργο με τη βοήθεια ξένων καταξιωμένων σκηνοθετών. Η παράσταση θα δοθεί στις 8 Οκτωβρίου, ημέρα έναρξης και της σχετικής διημερίδας που θα είναι ανοιχτή στο κοινό.

Καθ΄ όλη τη διάρκεια του Φεστιβάλ θα πραγματοποιούνται εκπαιδευτικά σεμινάρια και εργαστήρια για ηθοποιούς, εκπαιδευτικούς και γονείς, και masterclasses για κουκλοπαίκτες, και θα παρουσιαστεί η έκθεση φωτογραφίας και αντικειμένων με τίτλο «Η τέχνη του θεάτρου με κούκλες και αντικείμενα στην Ελλάδα».

Το Διεθνές Φεστιβάλ Κουκλοθεάτρου και Παντομίμας Κιλκίς χρηματοδοτείται εξολοκλήρου από το πρόγραμμα ΕΣΠΑ σε συνεργασία με το Δήμο Κιλκίς.

Επικοινωνία: info@kilkis-festival.gr, otsantila@gmail.com

Περισσότερες πληροφορίες για το 14ο Διεθνές Φεστιβάλ Κουκλοθεάτρου και Παντομίμας του Κιλκίς μπορείτε να βρείτε στο site: http://www.kilkis-festival.gr/

«Ruins True», création collective dans l’esprit de Samuel Beckett

Liam Clancy, Mary Reich, Yolande Snaith, Shahrokh Yadegari, Tompa Gábor: Ruins True

création collective dans l’esprit de Samuel Beckett

Le récit de la crucifixion est nettement dessiné par la mise en scène (au moins comme un des récits possibles). On passe, du début à la fin du spectacle, d’une performance individuelle d’actions juxtaposées, renvoyant par métonymie à des désirs non définis, à une image métaphorique du récit occidental et chrétien par excellence : la crucifixion et la soumission à la volonté du père. En termes laïques et lacaniens, on dirait que l’individu trouve son parcours, son récit fondateur, sa soumission à la loi du père et au symbolique. L’imaginaire de l’individu, sa relation de symbiose avec la mère dans l’expérience préverbale, se transforme au cours de cette traversée du miroir (et chez Tompa la traversée des flammes de cette fin de partie) en une relation symbolique liée au langage et à la loi du père.

Avant cette crucifixion, l’homme était dans une expérience préverbale, il n’avait pas besoin de mots, étant en symbiose avec sa mère ; quittant le monde de l’imaginaire, il entre à présent dans celui du symbolique, la loi du père, le « non/nom » du père, un monde où l’enfant n’est plus seul avec sa mère, un monde qu’il doit partager avec les autres et leurs propres besoins, désirs et craintes. Dans le désir inconscient, le sujet cherchera désormais toujours l’objet perdu du désir, le manque, la mère telle qu’il l’a connue dans l’expérience préverbale.

A supposer que ce récit de l’identification à travers le stade du miroir décrive, ne serait-ce que partialement, le parcours de cette mise en scène, il reste à examiner comment il s’incarne dans le jeu des acteurs et de la scène.

Patrice Pavis

Avec:  Enikő Györgyjakab, Csilla Albert, Ferenc Sinkó, Kristóf Dimény

metteur en scène Gábor Tompa
chorégraphie Yolande Snaith
musique originale Shahrokh Yadegari
décor créé et réalisé par Ian Wallace
costumes Jaymee Ngerwichit
assistant du metteur en scène Levente Borsos
régie plateau Levente Borsos
Date de la création: 19 septembre 2012
Durée: 1h

Représentations à venir :

Septembre 	19 	Mercredi à 20h
Septembre 	25 	Mardi à 20h
Octobre 	2 	Mardi à 20h
Octobre 	9 	Mardi à 20h
Novembre 	5 	Lundi à 20h
Novembre 	25 	Dimanche à 20h
Billetterie :
+40-264-593468, chaque jour de 10h à 13h et de 16.30h à 19.00h et avant que les représentations

Notre adresse : 26-28, rue E. Isac 400023 Cluj, Roumanie

Théâtre National Palestinien: «Antigone» de Sophocle

"Antigone" de Sophocle

« Antigone » de Sophocle

ADEL HAKIM

8 novembre - 5 decembre 2012
Théâtre d'Ivry Antoine Vitez
PARIS
   http://www.theatre-quartiers-ivry.com
THEATRE NATIONAL PALESTINIEN
spectacle en arabe - surtitré en français
mise en scène: Adel Hakim
scénographie et lumière: Yves Collet
musiques: Trio Joubran
texte arabe: Abd El Rahmane Badawi
texte français: Adel Hakim
poème Sur cette terre: texte et voix de Mahmoud Darwich
assistant mise en scène: Raymond Hosni
costumes: Shaden Salim
vidéo: Matthieu Mullot et Pietro Belloni, photos: Nabil Boutros,
construction décor: Abd El Salam Abdo, collaboration ateliers: Jipanco,
vidéo: Matthieu Mullot et Pietro Belloni, régie lumière: Léo Garnier,
régie son: Nicolas Favière, régie plateau: Antoine Raulin,
habilleuse: Dominique Rocher
 

avec les acteurs du THEATRE NATIONAL PALESTINIEN (Jérusalem)

Hussam Abu Eisheh…..……………. Créon

Alaa Abu Garbieh…..……. Hémon, Choeur

Kamel Al Basha……..…. Messager, Choeur

Mahmoud Awad…………. Tirésias, Choeur

Yasmin Hamaar…………. Eurydice, Ismène

Shaden Sali…………..…………. Antigone

Daoud Toutah……..……. Le Garde, Choeur

26 avril 2013 > Le Forum Culturel - Blanc-Mesnil
30 avril au 3 mai 2013 > Centre Dramatique Régional - Tours
7 mai 2013 > Théâtre Liberté - Toulon
14 au 17 mai 2013 > TAPS Scala - Strasbourg
28 au 30 mai 2013 > Nouveau Théâtre -  Besançon

« Je suis faite pour l’amour, non pour la haine »

La terre et le mur

Pourquoi une Antigone palestinienne ?

Parce que la pièce parle de la relation entre l’être humain et la terre, de l’amour que tout individu porte à sa terre natale, de l’attachement à la terre. Parce que Créon, aveuglé par ses peurs et son obstination, interdit qu’un mort soit enterré dans le sol qui l’a vu naître. Et parce qu’il condamne Antigone à être emmurée. Et parce que, après les prophéties de Tirésias et la mort de son propre fils, Créon comprend enfin son erreur et se résout à réparer l’injustice commise.

Adel Hakim

Synopsis

OEdipe, autrefois, a régné sur Thèbes. A sa mort, ses deux fils, Eteocle et Polynice, décident de se partager le pouvoir : chacun règnera un an. Etéocle devient roi, mais au bout de l’année il refuse de céder la place à Polynice. Polynice monte alors une armée avec l’aide des Argiens et attaque Thèbes. Les deux frères vont finir par s’entretuer. Après cette guerre fratricide, Créon, leur oncle, devient roi. Il décide de donner tous les honneurs funéraires à Etéocle et de jeter le cadavre de Polynice aux chiens. Antigone s’oppose à cette décision. Elle veut enterrer son frère Polynice, contrevenant à la loi édictée par Créon. Créon condamne alors à mort Antigone. Hémon, fils de Créon et fiancé d’Antigone, va essayer de sauver la jeune femme qu’il aime. La tragédie se noue, le conflit est déclaré entre morts et vivants.

Une compréhension intime de la tragédie

Ce qui m’a frappé, dès les premières répétitions, c’est la compréhension intime, en profondeur, que l’équipe artistique palestinienne – et en premier lieu les acteurs – avait de l’esprit de Sophocle et de la Tragédie Grecque. D’ailleurs, comme l’a dit un jour avec beaucoup d’humour Husam Abu Eishah qui interprète le rôle de Créon: “Nous comprenons Sophocle parce que la tragédie palestinienne est beaucoup plus ancienne que la tragédie grecque”. Compréhension tant sur le plan formel – musicalité, ironie, lyrisme mais aussi simplicité de la langue, puissance des sentiments – que sur le plan du contenu – connaissance des rhétoriques politiques, du maniement du discours, de la dignité des rebelles, du sens du sacré, des mécanismes de la répression, des relations hommes/femmes. Il apparaît évident que la situation palestinienne, au quotidien, rejoint tous les thèmes traités par Sophocle. Le défi lancé par Antigone à l’autorité répressive, associé à sa décision de mourir au nom de ses convictions, voilà ce qui en fait une figure palestinienne, une représentante de cette jeunesse que l’on peut croiser tous les jours dans les rues de Jérusalem, de Naplouse, de Ramallah…

“Quand on a vécu comme moi, plongée dans le malheur, la mort n’est pas un malheur”

Cette phrase d’Antigone explique à elle seule une résistance qui dure depuis plus de soixante ans et les actes a priori incompréhensibles de gamins qui jettent, au péril de leur vie, des pierres sur des chars et des blindés.

Mahmoud Darwich

Comme Sophocle, le poète palestinien Mahmoud Darwich, décédé en 2008, a su célébrer la lutte des humains pour leur survie et leur dignité dans un monde en folie. Il reconnaissait être proche de l’histoire des Grecs Anciens : « J’ai choisi d’être un poète troyen. Je suis résolument du camp des perdants. Les perdants qui ont été privés du droit de laisser quelque trace que ce soit de leur défaite, privés du droit de la proclamer. J’incline à dire cette défaite ; mais il n’est pas question de reddition ». On entendra la voix de Darwich dans le spectacle, une voix qui a été associée, les dernières années de sa vie, aux musiques du Trio Joubran. Leur musique, la voix du poète, les artistes palestiniens qui ont créé ce spectacle, tout cela est au service de la pièce de Sophocle, si lointaine avec ses 2500 ans d’existence et si proche de par sa vérité humaine.

A. H.

Mais rien au monde ne peut plus le sauver et sa manière d’agir vous fait penser à un cadavre de noyé qui, poussé à la surface par un courant quelconque, heurte un nageur fatigué et met les mains sur lui pour le retenir. Le cadavre ne reviendra pas à la surface, il ne sera même pas sauvé, mais il peut entraîner l’homme au fond.

Franz Kafka – Journal

La spirale d’Hadès

Il y a dans la pièce de Sophocle la mise en place d’un processus inexorable constitutif, dans sa simplicité, du principe même de tragédie. Racine disait que ce n’était qu’avec Bérénice, reine de Palestine, qu’il avait atteint ce niveau d’évidence qui est le propre des grands chefs-d’oeuvre de la Tragédie Grecque. Le coeur de la pièce est l’amour que Hémon, fils de Créon, porte à Antigone. Hémon aime Antigone, mais Antigone aime Polynice. Or Polynice est mort. A partir de là, la machine est lancée, le conflit est déclaré entre morts et vivants. Le cadavre sans sépulture de Polynice, livré comme nourriture aux chiens et aux oiseaux de proie, devient à son tour anthropophage. Sous les apparences du rationnel, la dispute politique et religieuse entre Antigone et Créon ouvre inexorablement la porte des Enfers par laquelle vont s’engouffrer les vivants. Et le cauchemar commence. Hadès devient le personnage invisible mais principal avec, à ses côtés, le fantôme d’OEdipe et toute la généalogie des Labdacides. Créon fait resurgir Hadès dès lors qu’il prononce cette phrase : « Les plus courageux cherchent à s’enfuir quand ils voient Hadès en face ». Car c’est bien de cela qu’il s’agit : d’un face à face qu’on redoute – comme Ismène – ou qu’on souhaite – comme Antigone. Au milieu d’une mer d’une infinie tristesse – celle du néant, du ciel sans limite ou du monde souterrain, chacun mesure l’immensité de sa solitude devant l’Incontournable, et l’intensité de son amour pour la vie et pour les vivants. Malgré une fuite effrénée des âmes vers la folie et l’anéantissement, la pièce de Sophocle est un chant d’amour et d’espoir, une symphonie des sentiments, un météore précieux et brillant incrusté dans le noir du ciel qui semble vouloir reculer l’ombre même de la mort, en attisant notre goût pour la lutte et pour la vie.

A. H.

Teatrul polonez contemporan

TEATRUL POLONEZ CONTEMPORAN:
demersul critic faţă de lume şi faţă de sine însuşi (schiţă de topografie teatrală)

Larisa TUREA

Astăzi ca şi acum jumătate de secol, în peisaj scenic mondial, Polonia se profilează demn şi viguros : în această ţară europeană ce pare imună la recesiunea economică, teatrul viu, înnoitor, are valoare de netăgăduit şi statut de mândrie naţională;  tradiţia şi modernitatea nu se confruntă ca pe aiurea, ci convieţuiesc, se împletesc organic; ideile reformatoare ale lui Kantor, Grotowski, Vitkacy, Gombrowicz îşi află fireasca dezvoltare în creaţiile girate de Lupa, Warlikowski, Augustinovicz, Jarzyna, Klata… Teatrul creează spaţii de libertate într-o societate claustrată, şi nu numai: în anii de tristă amintire,  când  statul le  fusese literalmente radiat de pe harta lumii,  iar limba – interzisă în spaţiul public, – fiinţa poloneză s-a refugiat în teatru, aici poloneza răsuna nestingherită, afirmând identitatea naţională. Nici în perioada comunistă teatrul, liber prin definiţie, nu s-a pervertit şi nu s-a conformat: s-a retras în biserici, în apartamente private, a coborât în catacombe şi pivniţe, ieşind din adăposturile improprii mai profund, mai puternic, absolut irepetabil. Acum ceva vreme  la Wroclaw s-a produs ediţia a XIII-a a  Premiului Europa pentru Teatru, încununând seria manifestărilor dedicate lui Jerzy Grotowski. Decernarea Premiului Europa pentru teatru, în valoare de 60.000 €, regizorului  Krystian Lupa, după ce doar cu un an înainte Juriul acordase Premiul Noi Realităţi Teatrale discipolului său Kr. Warlikowski, confirmă, o dată în plus, extraordinara vitalitate a culturii poloneze.

I.Arhipelagul scenei poloneze

…Teatrul, afirmă criticul de teatru Piotr Gruszczyński (tovarăş de drum şi de idei al lui Warlikowski,  edificând cot la cot Teatrul Nou (Nowy), e un arhipelag impunător pe harta culturală a Poloniei. De când a apărut, scena constituie cutia de rezonanţă, acompaniatorul fidel în raport cu realitatea extra teatrală. Ei bine, în acest arhipelag, critica – şi o spun cu regretul profund pentru cum se poziţionează în strâmtul  nostru peisaj cultural  –  serveşte de far: fiecare insulă dispune de unul propriu, chiar şi de mai multe; criticii animă festivalurile, conduc teatrele şi revistele, asigură continuitatea. Apar numeroase reviste de specialitate, le citez pe cele mai apreciate – « Dialog », « Teatr », « Pamietnik teatralny », « Théâtre en Pologne/The Theatre in Poland », « Didaskalia ». Am vizitat de mai multe ori, cu îndreptăţită gelozie profesională, Institutul Teatral “Zbigniew Raszewski”, un centru unde fierbe viaţa şi mereu se întâmplă ceva. În inima oraşului, în parcul superb, într-un fost spital, comunitatea teatrală şi-a amenajat, cu bani publici, un nucleu unde să se simtă bine şi să poată activa, punând în valoare tot ce întâmplă în teatrul contemporan (în plan local şi internaţional), pentru a stimula noutatea şi creativitatea, protejând, în acelaşi timp, memoria teatrului. A rezultat un complex modern cu spaţii de arhivare, bibliotecă, sală de lectură bine echipată, laborator de documentare, sală de spectacole, librărie, galerie de artă şi – foarte important! – cafeneaua teatrală, ca spaţiu inspirator de întâlniri conviviale. Pawel Sztarbowski, directorul departamentului de promovare şi neobosita  Joanna Nawrocka, şef relaţii externe şi contacte internaţionale, ne-au vorbit despre proiectele pe rol –  festivalul de teatru pe net(mai multe detalii puteţi afla accesând e-teatr.pl),festvalurile regionale, programele de editare, vernisaje, lecţii. Un colectiv de tineri inimoşi filmează spectacole şi le postează pe Youtube si pe site. Directorul Institutului Teatral şi o autoritate incontestabilă,  Maciej Nowak, este el însuşi jurnalist cultural, fost redactor  la « Curier Teatral » şi la « Ruch Teatralny »; în 1998-2000 a condus departamentul cultură la « Gazeta Wyborcza », mai apoi a asigurat directoratul pentru Teatr Wybrzeże de la Gdansk. În timp ce la noi nimeni nu se preocupă la modul serios de istoria  materială, palpabilă, a  – teatrului, – se ştie doar, arta actorului e asemeni sculpturii în zăpada,   –  Institutul varşovian are, cu certitudine,  una dintre cele mai bogate arhive din lume; laboratorul de documentare înmagazinează peste 8 milioane articole de presă, 2 milioane fotografii, 4 mii afişe şi postere, 800 mii de caiete program, sute de materiale audiovizuale precum şi sute de mii de documente provenite din arhivele personale ale artiştilor. Un interesant proiect ţine de Şcoala spectatorilor, proiect educaţional ce include spectacole, dar şi dezbateri, ateliere de teatru pentru copii, studenţi şi pedagogi.

O altă caracteristică a peisajului scenic polonez face ca, pe lângă diverse forme dramatice inspirate în general de literatură, să prolifereze genuri în care cuvântul este secundar: teatru plastic, muzical, de mişcare şi de dans. Sunt populare teatrele de păpuşi şi marionete, de umbre, de hârtie şi de foc(un asemenea teatru a participat cu brio, graţie suportului Institutului polonez de la Bucureşti, la Bienala Teatrului Eugen Ionesco, acum ceva timp). În paralel cu instituţiile profesioniste autorizate, beneficiind de scene şi trupe constante şi de o tradiţie seculară, apar, în oraşe şi orăşele, numeroase colective originale, tinere sau mai puţin tinere, de amatori sau ambulante, lipsite de sedii şi de resurse, activând fructuos în bază de proiecte şi de entuziasm molipsitor. S-ar putea ca astăzi Polonia să dispună de cele mai multe teatre pe cap de locuitor: cică, sunt în număr de 600 în ţară, cifra fiind în creştere constantă.

1.În continuă evoluţie

Piotr Gruszczyński, cunoscut critic şi dramaturg, teoretician al mişcării teatrale poloneze, scrie şi despre teatrul polonez ca avanpost al rezistenţei sociale, al luptei pentru salvgardarea identităţii naţionale  şi a libertăţii  de expresie. După ”89, când visul libertăţii a devenit realitate, subit, teatrul şi-a pierdut reperele, lipsit de poziţia privilegiată de crainic al adevărului (enunţat aluziv, prin tertipuri, graţie unui sistem complex  de simboluri). De-acum încolo, adevărul e la îndemâna tuturor, teatrul şi-a diminuat acţiunea politică şi a fost supus legilor economiei de piaţă. A trebuit să-şi redefinească rolul în noile condiţii, păstrând interesul publicului. Paradigma romantică fiind abandonată, ce stilistică sau convenţie teatrală urmează ? Teatrele s-au orientat din mers şi au prins a se diviza după principii noi; o parte din teatrele de repertoriu, predominante în Polonia, cu trupe fixe, finanţate din bani publici, s-au orientat spre spectacolele de divertisment, renunţând la ambiţiile anterioare, în speranţa de a câştiga bani. Alţii s-au arătat dispuşi să accepte orice risc, nu şi-au trădat vocaţia, continuând să profeseze teatrul de artă; timpul a demonstrat că au câştigat partida cei perseverenţi, deşi victoria artistică rimează de cele mai multe ori cu  situaţia materială precară.

Piotr Gruszczyński susţine că scena poloneză e “ arhipelag compus din insule şi insuliţe populate de numeroşi artişti ce configurează teatrul contemporan”. Un tur de orizont pentru cititorii revistei musai să înceapă cu Insula marilor dispăruţi: trei personalităţi distincte au influenţat evoluţia teatrului polonez, au modificat însuşi modul de a gândi scena, actorul, rolul şi impactul teatrului în societate, operând deschiderea imensă către exterior. Cei trei ierarhi deschizători de drumuri sunt Jerzy Grotowski, Tadeusz Kantor şi Konrad Swinarski. Şi dacă primii doi sunt foarte cunoscuţi, Swinarski (1929-1975) e un geniu oarecum de importanţă locală, intrând în istorie în special prin montarea arhi-dramelor ce au forjat identitatea poloneză: Dziady (Străbunii) de Adam Mickiewicz (1973) şi Wyzwolenie (Slobozirea) de Stanislaw Wyspianski (1974) la Teatr Stary de la Cracovia. Swinarski a demonstrat că frontiera dintre real şi teatral este extrem de fragilă, uneori se depăşeşte convenţia şi caracterul artificial al montării şi se trece de partea existenţei reale, că cele două lumi – reală şi imaginară, – se interpătrund şi se completează reciproc într-o relaţie mutuală, că adevărul vieţii există în teatru şi că teatrul poate fi un mijloc de căutare a adevărului. După ce a pus magistral în scenă creaţiile romanticilor polonezi, Swinarski a montat şi autori contemporani, dar şi Shakespeare ( a murit  într-o catastrofă aviatică în timp ce repeta Hamlet). De Kantor, se vorbeşte destul de mult şi la noi, în Moldova… Aici  e şi Jerzy Grotowski (1933-1999),  cel care a reinventat teatrul modern; a lansat studiile de antropologie teatrală, în special teoriile despre pregătirea tehnică, poziţia şi misiunea actorului, modalităţile în care acesta  se formează şi îşi elaborează personajul. Spectacolul nu e doar reprezentaţie, ci metamorfoză complicată în care sunt angrenaţi plenar atât actorii, cât şi publicul spectator. În viziunea sa, teatrul  e un vehicul permiţându-i fiinţei umane să penetreze sfere inaccesibile pe alte căi. Grotowski a părăsit Polonia în anii 80 (din 1985  activează în Italia, apoi în SUA şi Franţa). Din 1990, la Wroclaw funcţionează  Centrul  de studii teatrale şi culturale Jerzy Grotowski.

În principiu, călătoria pe insula celor morţi evidenţiază una din principalele calităţi ale teatrului polonez : este un teatru de autor, marcat de personalităţi puternice, artişti venind adesea din artele plastice, creând propriile lor universuri inedite; înaintaşii credeau cu patimă că teatrul nu e doar divertisment, mijloc de a petrece agreabil timpul, ci periplu adesea nu lipsit de pericole spre necunoscut, tentativă de a decripta misterele existenţei umane. Următoarea “insulă” e cea a maeştrilor moderni, de-asemenea cunoscuţi în plan mondial. Aici trebuie să începem cu Andrzej Wajda (născut în 1926), Jerzy Jarocki (născut în 1929) şi Jerzy Grzegorzewski (născut în 1939). Indisolubil legaţi de destinele comunităţii, au manifestat o atitudine patriotică clară, ani în şir punând în faţa societăţi poloneze oglinda artei. Pentru Andrzej Wajda  teatrul e doar o acţiune complementară cinematografiei. Şi totuşi, spectacolele sale au avut impact uriaş asupra publicului (poate şi graţiei faimei regizorului de film), în special cele trei inspirate din opera lui Dostoievski. În 1989, cu Hamlet, Wajda propunea un comentariu acid al noii realităţi, catalizând dezbateri publice despre locul şi vocaţia teatrului contemporan. Spectacolul se juca într-o cabină, Hamlet era actor, mai bine zis actriţă (Teresa Budzisz-Krzyzanowska), fapt ce punea în evidenţă caracterul său meta-teatral. Publicul, înghesuit în cabina strâmtă a actorului ce se pregătea să intre în rol, întrezărea din când în când acţiunea animată în scena mare de Claudius şi Gertrude. Şi mai importante apăreau mecanismele secrete ce-l vizau pe acest Hamlet, aruncat în afara dramelor istoriei, confruntat direct, în infinita sa singurătate,  cu  » A fi sau a nu fi ? ». În acel moment, întrebarea se referea la teatrul polonez în ansamblu şi la toţi actorii în parte, însă puţini îşi dădeau seama… Pe diagonală în raport cu Insula somităţilor se poziţionează pregnant Ithaka lui Krystian Lupa. Krystian Lupa (născut în 1943), asemeni  lui Tadeusz Kantor, şi-a consacrat activitatea edificării unui absolut teatru unic în felul său. Am avut bucuria să văd câteva spectacole polifonice, semnate de el: cu certitudine, nu este sortit  succesului de public. De obicei, montează proză de valoare, spectacolele sale foarte lungi  au efect hipnotic asupra spectatorilor. E un fel de vrăjeală misterioasă. Lupa a scris volumul Utopia şi locuitorii săi, dar este şi autorul conceptului de teatru suspendat, cel ce investighează prin metode specifice subconştientul. Face uz de un limbaj  inedit, extrem de elaborat. Mai curând o încercare de explorare a sufletului uman în căutarea sensului vieţii şi a esenţelor lumii, o tratare individuală a noţiunilor de timp, spaţiu şi joc actoricesc. De regulă, la Lupa, spaţiul scenic este separat de spectatori printr-un văl (al patrulea perete, transparent) sau prin fire subţiri, axe ale unor coordonate matematice. Actorul – omul – personajul (nu există graniţe între aceste trei ipostaze) e ferecat într-un laborator al sufletului uman. Timpul scenic curge adesea în ritmul vieţii reale,  fără grabă, evenimentele  prezentate pot evolua firesc. Lupa le interzice actorilor săi «să joace »,   “ca în viaţă”, să mimeze. Cere ca actorii să se concentreze cât se poate, să aibă curajul  de  a experimenta, să fie gata de a expune străfundurile propriului subconştient. Rezultatele nu întârzie – după un spectacol atât de dens, e cu neputinţă să revii la teatrul de rutină, convenţional, unde toată lumea tinde să înşele pe toată lumea. Intensitatea  jocului în aceste spectacole ce durează ore în şir introduce spectatorul într-o stare de sensibilitate extraordinară,   îl face receptiv, îi oferă stimulenţi şi impresii până atunci necunoscute, culminând cu catharsis-ul antic. Analiza societăţii în haosul valorilor îndoielnice, lumea decadentă, în descompunere, induce, paradoxal, concluzii optimiste: există, totuşi, speranţa mântuirii prin artă , în plan imediat, şi, pe termen lung, prin credinţă.  Ulysse reîntors în Ithaca poate fi considerat  emblematic pentru toată creaţia lui Lupa (drama vizionară “Powrot Odysa” , Întoarcerea lui  Ulysse, de Stanislaw Wyspianski,  pe care Lupa a pus-o în scenă de două ori). Ithaca reîntoarcerii nu e nici  pe departe Arcadia, tărâmul împlinirii în fericire, ci spaţiul omului degradat.  Urmându-şi  destinul, Ulysse înaintează către moarte. Locul său e luntrea lui Charon, traversarea apei Styx-ului fiind adevărata vocaţie a fiinţei umane.

2.Experimentul ca stare de spirit

Tinerii oameni de teatru sunt un plancton aparte: se manifestă energic, agresiv, provocator prin excelenţă. Decretarea stării excepţionale în 1981 făcuse imposibilă activitatea teatrală, era ca o gaură neagră, câţiva ani nici un tânăr nu s-a manifestat cu adevărat. În schimb, anii 90 au impus o pleiadă de tineri regizori foarte ambiţioşi şi extrem de valoroşi la Varşovia şi Cracovia, doi poli concurenţi ai mişcării scenice, dar şi în alte oraşe şi orăşele. Practic nu există între ei ceva comun, îi uneşte momentul temporal al creării teatrelor cu speranţa descoperirii noilor sensibilităţi. Majoritatea sunt discipolii lui Kr. Lupa, unicul regizor polonez despre care se poate afirma că are o şcoală de teatru, nefiind vorba de acoliţi sau imitatori, ci de individualităţi impregnate de lecţiile profesorului, reuşind să-l şi depăşească cu  exemplar curaj –  printre ei, Grzegorz Jarzyna, Krzysztof Warlikowski, Anna Augustynowicz şi Piotr Cieplak. Ei, primii, au remarcat că după 1989 în Polonia s-a schimbat totul, deci şi publicul spectator: prin urmare,  nu au adoptat atitudini de dispreţ orgolios faţă de publicul tânăr, format  în principiu în sălile de cinema, de muzica modernă şi televiziune. Dimpotrivă,  au explorat resursele culturii de masă pentru a aduce în scenă universul celor de-o seamă cu ei sau şi mai tineri, propunând o nouă estetică, fundamentată pe principii etice. Teatrul de orientare liberală, expus tirului criticii conservatoare, a restabilit credinţa într-un posibil dialog social prin intermediul teatrului şi a re-împlut sălile, revigorând alianţa tradiţională a teatrului polonez cu publicul său. Un detaliu semnificativ: activitatea teatrală a susnumiţilor directori de scenă dispune de o paradoxală valoare pedagogică, încearcă să cultive morala fără a renunţa la valoarea artistică. Tot mai mult teren revine teatrului alternativ. Am întâlnit reprezentante viguroase ale genului, am văzut spectacole extraordinare, m-a copleşit invidia pentru ce şi cum fac, pentru impactul public…

Or, teatrul alternativ era foarte activ  în anii 60-70, ca loc de angrenare socială, de coagulare a atitudinilor de integritate etică. Realmente represaţi politic, impuşi să părăsească Polonia, artiştii n-au cedat. Însă nu doar atât : au reuşit să impună şi o estetică originală, au aflat noi mijloace de expresie. A funcţionat permanent un laborator artistic activ, teren experimental pentru diferite iniţiative preluate ulterior de teatrele tradiţionale. Sunt şi astăzi în top Teatr Osmego Dnia (Teatrul Zilei a Opta), Provisorium şi Akademia Ruchu (Academia Mişcării); constituind legenda vie a avangardei şi  a culturii de rezistenţă, protestatare, n-au încetat să producă spectacole bune. La Festivalul Malta de la Poznan, într-o pădure-parc, am văzut un spectacol metaforic, o alegorie colosală, jucat pe trei scene diferite, cu zeci de actori, muzică life şi tehnologii ultra-moderne, proiecţii video şi lazer, inclusive proiecţii pe fum. Timpul mamelor, montat la Teatr Osmego Dnia, alternând spaţiile şi modalităţile de expresie, întreţinea o uluitoare stare de efervescenţă. Am avut ulterior o întâlnire la sediu, unde am aflat că denumirea colectivului conţinea o  doză solidă de protest: ziua a opta, inexistentă în calendar, e cea în care te creezi pe tine însuţi. Ca şi emulul său, Biuro Podrozy (Agenţia de voiaj), Teatrul zilei a Opta este participant activ al celor mai renumite festivaluri. De altfel, Biuro Podrozy, fondat de către Pawel Szkotak la Poznan, în 1988,  a învăţat meserie în principiu de la Teatrul Zilei a Opta. Pe atunci, toată lumea dorea să emigreze, să evadeze din Polonia – ei au decis să ofere alternativa evadării prin teatru şi, totodată, să ia în băşcălie interdicţiile de circulaţie, călătorind prin spectacolele lor. O fac până astăzi, funcţionând în bază de proiecte. Au început contestând ironic realitatea şi au fost cei dintâi care au început să joace în spaţii neconvenţionale, mai des în stradă, parcă intuind că în curând publicul va părăsi sălile clasice: « dacă publicul nu vine la teatru, să mergem noi către el, în mediul lui cotidian » – asta era deviza primilor ani de activitate. A fost o intuiţie corectă – curând a început să plouă cu premii – printre altele, au luat şi prestigiosul Fringe First la Edimbourg, în 1995. Cele mai apreciate spectacole, în toată lumea, sunt Giordano, Carmen Funebre, Selenauci (Selenauţii), H of D. M-am bucurat să aflu că prezintă şi texte româneşti şi că îşi doresc cu tot dinadinsul să participe la BITEI. Apropo, Carmen Funebre a fost invitat şi la festivalul nostru, BITEI 2008, însă ceva n-a funcţionat. Poate, altă dată… Acum, au apărut şi alte insule cu tendinţa vizibilă de evoluţie, se scrie şi se discută mult despre junii regizori de viitor Jan Klata, Michal Zadara şi alţii. Michal Borczuch e născut în 1979, recent a montat Lulu , se joacă la Teatr Stary, la Cracovia. Ca şi pe Warlikowski sau Lupa, îl preocupă nu montarea de piese, ci crearea propriului teatru; lucrează cu o trupă de  actori permanenţi, are studii serioase, e şi scenograf,  a absolvit Academia de Arte. Spectacolele sale poartă un pronunţat caracter de autor. Sunt foarte inventive, interesante, convingătoare. Este Insula speranţei. Sună patetic, însă  Polonia, în mare, continuă să creadă că teatrul o poate salva. În aceasta rezidă forţa, pe mica planetă culturală, a primatului valorilor artistice.În centrul Varşoviei, a mai apărut un nucleu civilizaţional: Teatr Nowy, proiectul european al lui Warlikowski. Un complexul multifuncţional, cu de toate, sală ultramodernă, cinematograf, bibliotecă, mediatecă, grădină pe acoperiş; fostul garaj din secolul trecut, de prin anii 20, a fost transformat  în Centrul Pompidou al Varşoviei. Însă şi până a ajunge în posesia acestui sediu, Krzysztof Warlikowski cu ortacii săi produceau numeroase spectacole, în Polonia ca şi peste frontirele ei. Aveau un principiu curios: închiriau spaţii de repetiţie, nu şi pentru spectacole – spectacolele le jucau unde considerau de cuviinţă, mai curând în spaţii neconvenţionale, decât pe scene străine. Un teatru ce se respectă preferând să joace, bunăoară, în secţiile dezafectate ale fostei fabrici de producere şi îmbuteliere a alcoolului, în cartierul Praga. Au demarat câteva proiecte ce ţin de  practicile culturale ale comunităţii, inclusiv de activitatea literară. O politică editorială impresionantă face parte din activităţile curente de succes ale Teatrului Nowy, lansează concursuri literare pentru spectatori şi autori tineri, scot la public  un fel de … spectacole tipărite, dar şi albume de artă; la fiecare 3 luni, editează un roman în foileton, însoţit de un comics; în fiecare săptămână apare câte un fascicol difuzat gratuit în mijloacele de transport în comun, la Varşovia şi în alte oraşe. Fiecare fascicol e  scris de un alt autor foarte tânăr.  Tiparul este ieftin, proiectul se realizează în colaborare cu o editură de la  Cracovia. Concomitent, derulează acţiuni variate, concerte, expoziţii, ateliere, dezbateri publice. Sunt frecvente şi foarte aşteptate concertele compozitorului teatrului, Pawel Mykietin, expoziţiile scenografului Malgorzata Szczesniak. Sunt mereu lansate concursuri adresate tinerilor fotografi şi artişti video, încă necunoscuţi. În teatru lucrează artişti invitaţi: performance-ul în spaţiu liber cu artişti din Germania şi Kazahstan, la tema Ceasurile, s-a produs la Bursa din Varşovia, vechiul sediu al partidului comunist polonez. Organizează cu regularitate conferinţe, ateliere, spectacole–lectură; au invitaţi din diferite domenii artistice, menţinând legătura cu  spectacolele lui Warlikowski; un grup de pictori din Israel şi din Polonia, cu  concursul directorilor de muzee de la Auschwitz şi Treblinka, au realizat o acţiune de real succes la tema… bancurilor despre Holocaust.

3. Teatrul Naţional îşi re-confirmă valoarea

Teatrul Naţional din Varşovia, instituţie solidă, navă amiral a culturii poloneze, activează oarecum la celălalt pol, însă orientat în aceiaşi direcţie: criticul Tomasz Kublikovski, director artistic al instituţiei, ne-a demonstrat cu reală mândrie sălile dotate exemplar, Muzeul teatrului, cafeneaua cu alură de anticariat artistic. Mai sunt şi astăzi sub impresia ”Cosmos ”-ului după Witold Gombrowicz, montat de Jerzy Jarocki,spectacol extraordinar ce se menţine pe afiş mai mult de o stagiune. Octogenarul Jarocki continuă să fie în formă şi nu-şi dezminte propria legendă. Anume Jarocki l-a adus pe Gombrowicz pe scenele poloneze, l-a promovat extraordinar, încă de pe când era considerat nume odios. Jerzy Jarocki a făcut ca  Nunta(acum vreo zece ani, am văzut-o la Paris, în marea scenă de la Comedie francaise, cu Andrzej Severin în rolul titular), pe care  a montat-o de 8 ori, pe diverse scene, să devină unul din textele fundamentale ale dramaturgiei poloneze. A montat şi Opereta, şi Ivona…Cosmos e un caz aparte, este adaptarea scenică a unui roman, ultimul roman scris de Gombrowicz în exil. E remarcabil preparată, dramaturgic, de însuşi regizorul Jarocki: textul fluid, absolut teatral,  cu replici precise, scurte, fără monologuri narative, prozaice, captivează, se topeşte în magma spectacolului, ca un cubuleţ de zahăr în ceaşca de cafea. E pe faţă măiestria lui Jarocki, renumit pentru elaborarea scenariilor regizorale. Textele pe care le pune în scenă sunt întotdeauna riguros elaborate din punct de vedere dramaturgic. L-a lansat pe Mrozek,  i-a fost dramaturgul personal, adesea re-construind şi rezolvând în felul său, original, piesele acestuia. Cu regret, Jarocki este  cvasinecunoscut la noi, în comparaţie cu, de exemplu,  Wajda, Warlikowski, Chajna, deşi este, astăzi, unul dintre cei mai importanţi creatori de teatru, cu peste jumătate de secol de activitate scenică! Spectacolele sale din anii 70 pot fi clasate la capodopere – Nunta din 91, la Cracovia; Viaţa e vis de Calderon, în perioada stării de asediu, în ”82. Un alt spectacol important, tot de Mrozec, Pe jos, regizat în ”81… În Teatr Narodowy, au rămas în anale 3 lucrări – Rătăciri, după Gombrovicz, un colaj despre Gombrowicz însuşi, Cosmos-ul menţionat şi Dragoste în Crimeea, de Mrozek , pe scena mare. Dar pe lângă nume mari, de legendă arhivată, pe afişul Teatrului Naţional apar multe nume noi. Tinerii regizori sunt curtaţi, ademeniţi să colaboreze: se observă cu atenţie cine apare în peisajul scenic, sunt apoi căutaţi cei promiţători, se stabilesc contacte, se planifică proiecte comune; o tendinţă constantă, lăudabilă, este cea de a le asigura debutul tinerilor regizori din afara capitalei. Varşovia este un oraş complex, dificil, contează mult pentru un tânăr să se producă la Teatrul Naţional, aici i se oferă o şansă sigură: Teatr Narodowy a organizat debutul în capitală pentru Agnieszka Olsten, Maia Kleczewska, Michal Zadara. Paleta, diapazonul activităţii este extins – între octogenarul Jarocki  şi tinerii debutanţi. S-ar părea că e un program eclectic; mai curând tentativă de a întreţine o microclimă aparte, de a stimula creativitatea, sinergiile, a face să se întâlnească cât mai multe genuri şi orientări, tot ce este mai valoros în  teatrul polonez, fără o linie ideologică sau orientare strictă. Mai curând în conformitate cu criterii axiologice sigure. E greu să creezi un teatru, în special un Teatru Naţional, ţinând cont de diferenţele  de viziune între generaţii, grupuri, tabere conflictuale (conflicte de interese, persoane ce nu se înţeleg, conflicte dintre personalităţi). Teatrul e viu, nesupus. Mereu în mişcare.

Tot ce este interesant şi promiţător este prezent în scena TN. Tot ce este de valoare şi bine făcut din punct de vedere artistic, fie experiment sau montare tradiţională.  Tot ce incită, stârneşte energii, orice activitate artistică; bine înţeles, sunt lucrări care nu reuşesc, dar nu se face din asta o tragedie. În condiţiile în care cultura şi societatea Poloniei sunt în permanentă schimbare, ce poate face Teatrul ca să fie util ? Să nu se închidă apriori în găoace.  Să se conducă de criterii de valoare,  nu de dogme şi ideologii. În acest sens, teatrul conduce lumea. Astăzi, în Polonia continuă să apară multe teatre, concurenţa este acerbă. Desigur, dramaturgia poloneză constituie  o obligaţie de onoare. Primele stagiuni de după ”89 puneau accentul pe drama contemporană. Se insistă în favoarea dramaturgiei clasice, dar aici se iscă o problemă: pe regizorii în vogă astăzi nu-i interesează clasicii. Warlikowski  în toată cariera n-a pus nici un dramaturg polonez clasic. În schimb, Michal Zadara vine cu o privire proaspătă, montează inventiv clasicii polonezi. La fel şi cei foarte tineri. Începe să trezească interes clasica mondială, în traduceri şi interpretări noi, proaspete. Pe ultimul loc rămâne dramaturgia modernă străină. Nu există dogme nici aici… Totuşi, e reprezentată în repertoriu, are şi unde: Teatr Narodowy joacă şi montează  concomitent pe 4 scene, 30 de titluri, lansează multe activităţi pentru public, expoziţii, spectacole, întâlniri, conferinţe, ateliere, dezbateri publice(peste 300 asemenea manifestări anual, plus 500 spectacole). Se joacă în fiecare zi, fără excepţii, plus matineele de sâmbătă şi duminică, plus ocaziile speciale. Pentru 90 la sută, sălile sunt ocupate. Sunt şi spectacole cu mai puţini spectatori, însă când se joacă în scena mare, de regulă, sala e ocupată mai mult de 100 procente. Teatrul susţine câteva proiecte internaţionale, e într-o relaţie fructuoasă de parteneriat cu Teatrul de la Craiova, cu Mircea Cornişteanu şi Emil Boroghină. Aici se organizează periodic Festivalul Teatrelor Naţionale din Europa, cu participarea reprezentanţilor tuturor ţărilor. La încheierea festivalului, se ţine simpozionul „Rolul, locul şi caracterul Teatrelor Naţionale în epoca modernă”. Un festival desfăşurat pe o perioadă de câteva luni, septembrie – noiembrie, teatrele vin, joacă şi pleacă. Au participat la asemenea evenimente Picolo Theater, Alexandriinskii cu Căsătoria de Gogol, Comedie Francaise cu  un Claudel, englezii cu Valurile Virginiei Woolf,  Burgteater de la Viena, cu Femeia-diavol,  un triunghi amoros erotic în mediu provincial,  Teatrul de la Craiova…

4. Mogucii la Varşovia, Ionesco la Cracovia

La Cracovia, am văzut câteva spectacole, am coborât în săliţa legendară din faimosa pivniţă-cabaret “Piwnica Pod Baranami”; am văzut spectacolul Demonii de Dostoievski(biletul costa aproape o sută de euro!) la Teatrul Stu, am fost la Cricoteka lui Tadeusz Kantor şi am urcat pe scările abrupte ale unui imobil foarte vechi, până în atelierul  –  galerie unde Kantor a locuit şi a activat ultimii ani: pe noptieră erau cărţile pe care le-a frunzărit în ultimele clipe ale vieţii.

Tot la Cracovia, la Teatr Stary,  am fost la premiera cu Regele moare sau ceremonia de Eugene Ionesco în regia lui Piotr Cieplak, un spectacol montat expre pentru unul din marii actori ai scenelor poloneze, Jerzy Trel. Moartea regelui semnifică de fapt moartea teatrului, în rolul lui Berenger au fost incluse fragmente din spectacolele de succes pe care le-a jucat, spectacolul este plin de referinţe şi citate greu de priceput pentru neofiţi, pentru cei care nu cunosc istoria teatrului polonez şi a momentelor sale de glorie. Sfârşitul, când Berenger, resemnat, trece printre rânduri, desculţ şi aproape dezbrăcat de toate regaliile – goi venim în această lume, goi ne retragem din ea, – pentru ca să iasă în hol şi de acolo să se audă un scâncet de copil, a emoţionat profund. Totuşi, în topul meu personal, un loc aparte îi revine spectacolului montat de Andrei Mogucii(Sankt Petersburg) la Teatrul Dramatyczny. Dramaturgul  şi vice-directorul artistic al teatrului, doamna Dorota Sajewska, ne-a vorbit despre colaborarea cu eminentul regizor rus, colaborare ce a durat o lună jumătate, despre atenţia pe care regizorul a acordat-o specificului polonez. În spectacol a răsunat muzica originală a lui Modest Musorgskii (nici nu se putea altfel!), însă  tot ce ţine de folclor, de popor, a fost comandat special etnografilor şi compozitorilor polonezi. Spectacolul-dezbatere despre fragilitatea fiinţei umane, despre familie ca ostatec în lupta pentru putere (puterea e o capcană, – afirmă Mogucii, – şi cei ce cad în ea de cele mai multe ori sunt rudele, copiii personajului central; pe Godunov, puterea l-a costat enorm – au fost sacrificaţi toţi cei pe care i-a iubit).Ca atare, se face aluzie şi la relaţia belicoasă dintre Rusia şi Georgia, şi la criza petrolului –  decorul, riguros elaborat, este compus în special din butoaie goale, de metal. Butoaiele – 300 la număr, am întrebat-o pe Dorota numărul exact!  –  sunt, după caz, capcană pentru ţareviciul Dmitrii, catedră, clopot, loc de spovedanie, masă, piedestal;sunt utilizate multe mijloace multimedia, în final, peste sală trec avioane, bombardiere înfricoşătoare ce ne implică şi pe noi, spectatorii sec. XXI, în canavaua tramei de sec. XIX. S-a creat o comuniune perfectă între scenă şi sală, între oameni care se înţeleg din priviri, respiră, oftează şi suferă în acelaşi ritm. Ca şi acum sute de ani, pe timpul lui Godunov, “poporul tace”. Teatrul însă are multe de spus  – în Polonia.

II.Oglinzi paralele: teatrul nostru, care ar putea fi…

…De câte ori am ocazia să văd spectacole sau să citesc piese poloneze, mă încearcă regretul: din păcate, la noi se montează foarte puţină dramaturgie poloneză, contemporană sau clasică (Vlad Ciobanu şi-a încercat, împreună cu studenţii săi, forţele pe Iwona, prinţesa Burgundiei de Gombrowicz): deşi acum câţiva ani am lansat cu fast, la Chişinău şi la Bălţi, antologia Made in Poland, conţinutul ei nu prinde, nu are ecou în mediul teatral. O cauză ar putea fi descendenţa noastră din altă tradiţie scenică – influenţaţi de şcoala teatrală rusă şi de teatrul realismului psihologic, suntem oarecum refractari la teatrul grotescului, al ludicului ironic, al absurdului in extremis, practicat de polonezi. Şi totuşi, în anii ’90, publicul polonez prinse a ocoli sălile de teatru (devenit între timp formă de divertisment, distracţie oarecare, pierzându-şi suflul mesianic de odinioară). Însă curând, graţie tinerilor regizori paricizi,cum i-a denumit Piotr Gruszcinski (în special prin strădania celor doi prieteni rivali, ambii foşti elevi model ai lui Krystian Lupa, Krzsystof Warlikowski şi Grzegorz Jarzyna) spectatorii tineri au năvălit literalmente în stal, recunoscându-se în personajele spectacolelor de ultimă oră.

1. Noua dramaturgie: martorul, participant activ

Dramaturgii formaţi după căderea zidului berlinez nu-şi mai reglează conturile cu fantomele trecutul comunist –  ei, ca atare, nici n-au apucat să-l cunoască, –  ci mai curând încearcă să reprezinte viaţa celor de-un leat cu ei, să arunce un spot de lumină peste partea ascunsă a jinduitelor prefaceri sociale: scriu în cunoştinţă de cauză despre depresie, despre alienare şi inadaptabilitate,  despre criza familiei moderne;  pun în discuţie prăpastia tot mai profundă dintre bogaţi şi săraci, erodarea relaţiilor afective, violenţa, omniprezentă precum radiaţia, atotputernicia consumerismului. Dramaturgul, după cum afirmă un slogan, şi-a abandonat turnul de fildeş şi a coborât în stradă, printre oamenii despre care scrie: nu mai este privitor ca la teatru, dintr-o parte, ci martor interesat, participant activ al evenimentelor despre care scrie. Totuşi, revelarea numărului impunător de talente dramaturgice a devenit realitate  graţie concursului activ al mai multor instituţii, de stat şi independente – din 2001, se organizează Festivalul Dramaturgiei contemporane, la Radom – Radom odwazny; aici a debutat, printre alţii, Marek Modzelewski. În 2003, deja cunoscutul dramaturg din generaţia de mijloc Tadeusz Slobodzianek  lansează la Varşovia Laboratorium Dramatu,  echivalentul polonez al Programului Young Writers (Royal Court Theatre de la Londra), combinaţie lucrativă, teatru-studio şi ateliere, workshop-uri permanente de dramaturgie. Slobodzianek  reuşeşte să adune un grup compact şi motivat, o duzină de autori debutanţi, ce s-au afirmat curând la rampă: Robert Bolesto, Joanna Owsianko, Magda Ferttacz, Tomash Man, Tomasz Kaczmarek, Pawel Jurek ş.a. Un studiou de dramaturgie s-a creat  în cadrul Teatrului Naţional: aici, s-a  produs originalul proiect Norymberg al lui Wojciech Tomczyk. Prin Grzegorz Jarzyna, unul din animatorii redeşteptării teatrale poloneze, demarează, la Teatrul Rozmaitosci, proiectul TR/PL: la elaborarea şi pregătirea pentru scenă a textelor lucrează alt grup de  dramaturgi şi prozatori începători printre care Dorota Maslowska, Marek Kochan, Michal Bajer. Cu o ritmicitate de invidiat se editează antologii de dramaturgie – astfel, cunoscutul critic Roman Pawlowski a girat două dintre acestea, Generaţia porno(2003) şi Made in Poland (2006); profesorul Magorzata Sugiera a pregătit pentru tipar volumul Ecouri, replici, fantasme (2005); Teatrul Rozmaitosci a editat culegerea TR/PL (2006). La Universitatea Jagielloniană de la Cracovia s-a înfiinţat primul în Polonia Studio de dramaturgie. În acelaşi timp, Ministerul Culturii şi al Patrimoniului Naţional acoperă costurile de producţie ale spectacolelor create în baza pieselor premiate la concursurile de dramaturgie contemporană; foarte multe teatre comandă autorilor piese noi: astfel a apărut piesa Balada despre Zakaczawie, lecturată cu succes, în direcţia de scenă a lui Anatol Durbală, şi la Chişinău, în cadrul proiectului Made in Poland. Să reţinem un detaliu important, specific polonez: autorii sunt cooptaţi în trupă, oferindu-li-se realmente posibilitatea de a vedea din interior cum evoluează textul, a-l lucra din mers, în timpul repetiţiilor, de a-l testa pe viu, împreună cu actorii şi regizorul. În schema de personal, a apărut funcţia de dramaturg, prin analogie cu tradiţia teatrului german. Mulţi dintre autorii faimoşi au beneficiat de şansa de a fi dramaturgi „cu acte în regulă”, angajaţi  oficial în teatru. Cronicarii fac distincţie clară între cele două linii strategice principale ale dramaturgiei recente: prima, neorealistă, după cum susţine acelaşi Roman Pawlowski, se orientează spre document, fiind înrudită cu verbatim-ul teatrului anglofon.  Dacă vreţi, se resuscitează tradiţia realistă, oarecum abandonată în teatrul polonez din ultima jumătate a sec. XX; dramaturgii neorealişti renunţă la fineţuri precum metaforele şi alte figuri de stil, merg direct la sursă, apelează la fapte, documente, de multe ori vin din jurnalism şi întreprind ei înşişi investigaţii; piesele sunt scrise într-un limbaj cotidian, colocvial, abordează teme stringente, la ordinea zilei – şomajul, traficul de fiinţe umane, emigraţia. Personajele sunt marginalii, oamenii care, din motive economice sau de alt ordin, sunt excluşi de către societate: delicvenţii minori, femeile de stradă, şomerii, homosexualii. Spectatorii îşi  recunosc mediul  de existenţă, temele abordate le sunt mai mult ca apropiate –  e însăşi viaţa lor. Reprezentanţii docudramei, ai direcţiei neorealiste sunt Przemyslaw Woycieszek (în spectacolul Made in Poland, pus în scenă  la Legnica, apare un personaj emblematic, skinhead-ul Bogus, care, cu „Fuck off“-ul tatuat pe frunte,  luptă, înarmat cu o bâtă de baseball, pentru dreptate), Pawel Sala, Robert Bolesto. Pawel Demirski a realizat admirabil, în această ordine de idei, Proiectul Szybki Teatr Miejski (Fast Urban Theatre sau Teatrul Rapid Municipal) la Gdansk, un şir de reprezentaţii inspirate de interviuri şi reportaje de presă, luând în colimator probleme precum neonazismul, participarea Poloniei la războiul din Irak ş. a. m. d. Caracterul documentar era subliniat şi prin faptul că unele  spectacolele s-au  jucat în interioare autentice, ne-teatrale: apartamente, aziluri pentru marginali. Laboratorium Dramatu, animat de Slobodzianek, a ales să se adreseze cu un program special reprezentanţilor clasei de mijloc, să le propună o oglindă noilor favoriţi ai sorţii: astfel, a făcut multă vâlvă piesa Joannei Owsianko Tiramisu(2005), despre tinerele femei, angajate în publicitate, care, în numele carierei, al succesului iluzoriu, al consumerismului derizoriu, renunţă totalmente la viaţa personală firească. Spectacolul, pus în scenă la Teatrul Studio Buffo, s-a menţinut în capul afişului două stagiuni la rând, jucându-se cu casa închisă, confirmând intuiţia lui Slobodzianek: noua clasă de răsfăţaţi ai vieţii e gata să plătească un preţ bun pentru a se recunoaşte în portretul scenic, chiar dacă acest portret e departe de ideal. Cealaltă direcţie dramaturgică urmează concepţia teatrului post-dramatic ce răstoarnă ierarhiile, răspunzând haosului lumii printr-un haos al construcţiei, compunând tablouri scenice din fragmente de dialoguri şi replici neterminate, renunţând la caractere şi eroi desenaţi amplu şi complet. De această platformă ţin, în special, dramaturgii grupaţi în proiectul TR-PL al Teatrului Rozmaitosci, Szymon Wroblewski, Michal Bajer, Dorota Maslowska. Regizorii care montează piesele tinerilor dramaturgi – Michal Borczuch, Barbara Wysocka, Radoslaw Rychcik, Krzysztof Garbaczewski, Weronika Szczawinska, de asemenea foarte tineri,  nu au nevoie  să fie „paricizi“, să se revolte contra unor autorităţi consacrate precum Warlikowski sau Jarzyna. Sunt poftiţi să monteze în teatrele acestora, sub privirea lor atentă şi binevoitoare. Şi nu doar atât: genurile teatrului post-dramatic, provocatoare, incitative, au reuşit să spargă gheaţa indiferenţei teatrelor oficiale, de stat (care, ca şi pe la noi, se aciuaseră comod la umbra arborelui bugetar, preferând să monteze … autori decedaţi, morţi de-a binelea), să se impună nu doar pe scenele independente. Am avut ocazia să mă conving că teatrul polonez e o forţă tânără, imaginativă şi, în primul rând, conformă cu aşteptările publicului, la Varşovia, participând, de curând, la proiectul Polish Theatre Showcase  şi 31st Warsaw Theatre Meetings , organizat de Institutul Polonez de Teatru şi de Institutul Adam Mickiewicz. Spectacolele văzute prezintă, caleidoscopic, imaginea de astăzi a Poloniei, dură, insolentă, raţională – absolut diferită de pozele glamour din ghidurile turistice.

2. Tânăr şi neliniştit

Aşa apare teatrul polonez contemporan, în  toată amploarea şi diversitatea sa. Majoritatea absolută a spectacolelor din program pornesc  de la texte scrise de autori polonezi foarte tineri. Dorota Maslowska, laureată a Premiului Polityka, face corp aparte: născută la 1983, este unul dintre dramaturgii cei mai montaţi, lucrările sale au fost traduse în 12 limbi, inclusiv în română.. Şi-a cultivat un stil propriu, inconfundabil, scrie într-un limbaj frust, cinic, dezinhibat, impregnat de cuvinte obscene, de clişee din mica publicitate, din cotidianul mass-mediilor. Teodor Ajder scria despre Dorota Maslowska, în revista Contrafort, în ianuarie 2008, că poartă  o « coafură asimetrică, breton în unghi ascuţit, ţoale pestriţe, trase pe ea aparent fără vreo ordine. Steluţe-n ochi, un zâmbet de milioane. Fumătoare ciclică. Se poate să fumeze şi altceva decât tutun. Să fii «diferit» e la modă acum nu doar în Polonia. Dar lumea cititoare zice că Dorota nu-i în pas cu moda. Cititorii, departe de a fi doar din generaţia tânără, afirmă clar: «Fata e cu un pas înaintea modei. Mai mult, chiar dă brânci modei. Nu doar la ţoale, ci şi la idei». « A debutat fulminant, la 19 ani, cu romanul care ar suna cam aşa, în traducere mot-a-mot, Războiul polono-rus sub steag alb-roşu, apărut în 2002, vândut în  130 de mii de exemplare în Polonia şi editat în acelaşi an, în engleză, la Atlantic Books şi Grove Press cu titlul Albă ca Zăpada şi Roşul Rus. Un succes neaşteptat a înregistrat şi prima sa piesă de teatru, Doi români necăjiţi, vorbitori de polonă, imediat preluată de unul de teatrele de avangardă, TR Warszawa, în cadrul proiectului de promovare a literaturii originale. Personajele piesei sunt doi tineri polonezi, Dzina şi Parcha care, mahmuri după o petrecere cu droguri, stropită din belşug cu licori tari, se dau drept cerşetori români, vorbitori de poloneză, şi pornesc într-o călătorie iniţiatică. Voiajul lor – el, un actor de duzină apucând ocazional câte un rol de mâna a doua în seriale tv, ea, mamă celibatară în şomaj, în lumea post-comunistă, – este plină de haz şi de neprevăzut. Pretinsul cântec românesc, interpretat de  protagonist, sună astfel: Martini rose, martini bianco, martini cough. Martini rose, seitchento, los trabantos, buenos aires.  Ekeserrah, chiquechento, tseic hento, fellatio.  Meerel matzeh, kantare, romee shnaider, tea and coffee.

Pe parcursul unui şir de sketciuri, ne pomenim în Polonia profundă, ni se înfăţişează un univers social divers, minat de prejudecăţi şi aşteptări înşelate, de complexe şi frustrări.

În cadrul recentului showcase, am văzut spectacolul regizat de Grzegorz Jarzyna la Berlin, „La noi totul este minunat” de Dorota Maslowska. Scena închipuie interiorul unui apartament de bloc, o garsonieră sărăcăcioasă unde se înghesuie trei generaţii de extracţie proletară: bunica, mama şi nepoata – şcolăriţă, fata cu cosiţe platinate, argint viu lunecând pe scândura scenei cu patine pe rotile. Răsună difuzorul omniprezent, o voce gravă rosteşte cu aplomb: ”demult, foarte demult, când lumea vieţuia în conformitate cu legea Domnului, toţi oamenii erau polonezi. Polonia era o ţară minunată, cu mări, insule şi oceane, pe care plutea flota noastră ce descoperea noi şi noi continente. Pe unul dintre cei mai cunoscuţi navigatori polonezi îl chema Krzysztof Kolumb.” Sala se cutremură de hohote – faptul că asemenea complexe naţionale sunt puse în discuţie la scenă deschisă nu mai deranjează pe nimeni: în Polonia prin intermediul teatrului se conştientizează astfel identitatea, se iau în dezbatere chestiunile spinoase ale istoriei recente. Primul care a adus la rampă problemele identităţii a fost acelaşi Warlikowski. După ce în anii ’80 şi-a făcut un nume în Europa, a revenit la baştină. Dezgustat de contrastul dintre istoria romantică a Poloniei şi prezentul lipsit de speranţe, anost şi comercializat, a montat Hamlet-ul său controversat – un Hamlet vorbind despre oamenii second-hand ai Poloniei, despre resetarea zilei de ieri, a propriei conştiinţe etnice şi etice. Prin artă, polonezii s-au împăcat cu propriul trecut: în cuvântul înainte al caietului-program al Festivalului Dialog de la Wroclaw, directorul Krystyna Meissner scrie: ”Atunci când doar se vorbea despre aderarea Poloniei la UE, mi-a venit ideea de a face din acest festival un instrument de apropiere a Poloniei de Europa şi de restul lumii”. Idee excelentă, ce şi-a confirmat valoarea în timp – astăzi, o parte din teatrul european se orientează după teatrul polonez de avangardă.

3. Corul femeilor

Paradoxal, mai mult de jumătate din numărul regizorilor prezenţi în programul Showcase sunt femei, absolut bărbate în exercitarea profesiei de regizor. Subtitlul vine de la un original spectacol, THE CHORUS OF WOMEN propus de Institutul Teatral Zbigniew Raszewski. Conceptul, libretul, regia: Marta Górnicka; cu Maniucha Bikont, Justyna Chaberek, Paulina Drzastwa, Alicja Herod, Anna Jagłowska, Marta Jasińska, Katarzyna Jaźnicka, Ewa Kossak, Katarzyna Lalik, Aleksandra Krzaklewska şi multe altele. Un spectacol sincer şi emoţionant, tragic şi cathartic, inspirat de texte clasice şi moderne, din mitologia antică, de la corurile antice la Barthes şi Foucault, de la Antigona la Simone de Beauvoir. Reprezentaţia s-a învrednicit de numeroase premii, pe bună dreptate: câteva zeci de femei de diferite vârste şi meserii cântă, şoptesc, şuşotesc, blestemă şi binecuvântează. Un spectacol despre destin, despre cazna de a fi femeie  – în toate timpurile, – dar şi despre violenţă, teroare, despre dimensiunea ideologică a limbajului, despre forţa stereotipurilor, despre iubire. Un protest constructiv împotriva clişeelor şi a viziunilor impuse având ca obiect feminitatea.

Un alt cor al femeilor – original şi de proporţii reduse, – îl reprezintă şi proiectul (idee şi dramatizare Dorota Sajewska) realizat la Teatrul Dramatyczny, Death and the Maiden, pornind de la Dramas of the Princesses de Elfriede Jelinek. Sunt prezentate 5 miniaturi scenice, lucrate în filigran de femei-regizor, din Polonia şi Germania, respectiv Małgorzata Głuchowska, Agnieszka Korytkowska-Mazur, Maria Kwiecień şi o cetăţeană germană de origine poloneză, Dagmara Lutosławska; Faimoasa scriitoare austriacă de-construieşte miturile feminităţii din poveşti şi mass-media, reinterpretând în stilul său Albă ca Zăpada şi Frumoasa Adormită (pentru primele două secvenţe), şi trei poveşti de actualitate, având ca eroine femei moderne, idoli sacri: o autoare, angajată în mişcarea feministă din anii ’70 ai secolului trecut  pe nume Rosamunda(de fapt, sub acest nume de împrumut se ascunde Jelinek însăşi), două scriitoare femei intrate în legendă, Sylvia Plath şi Ingeborg Bachmann, şi, finalmente, alte 3 icoane mass-media, Jackie Onasis, Marilyn Monroe şi Lady Di. La spectacol au mai colaborat actriţa germană Suse Wachter, designer de marionete şi sculptorul, artistul-video polonez Anna Baumgart, ce a organizat ingenios spaţiul scenic.

Un alt spectacol inspirat de Elfriede Jelinek este Babilon, montat la Bydgoszcz, la Teatrul Polski Hieronim Koniczeczka, de Maja Kleczewska (n.1973), absolventă a facultăţii de psihologie a Universităţii din Varşovia şi elevă a lui Krystian Lupa. Un dialog sfâşietor dintre vii şi morţi (monologurile Elfriedei Jelinek sunt scrise pe marginea unor subiecte fierbinţi – intervenţia în Irak, războiul din Afganistan, degradarea speciei, setea de distrugere, tortura şi suferinţa umană).  Maja Kleczewska şi-a localizat montarea solemnă şi tragică într-un spaţiu aseptic, ceva intermediar între cabinetul de autopsie de la morgă şi Purgatoriu, unde, pe mesele de disecţie, zac 3 corpuri neînsufleţite. Protagonistele spectacolului sunt trei femei – mamele unor bărbaţi-soldaţi, spectacolul axându-se pe imaginea din Pieta, coborârea de pe cruce. Mamele se confruntă violent şi individualizat cu moartea copilului lor sacralizând acest act – într-o secvenţă, apare figura înaltă de 6 metri a lui Hristos crucificat între cei doi tâlhari. Spectacolul se developează polifonic, ritmat, etajat, cu diverse modulări ale frazei, un exerciţiu captivant de alternare şi echilibristică a limbajului. Cu actori pe măsura sarcinii regizorale – extraordinari, antrenaţi, plastici şi precişi. Actorii constituie forţa reală a teatrelor – chiar şi în reprezentaţii mai puţin reuşite, protagoniştii sclipesc, nimeni nu ar putea afirma că nu şi-au dat toată măsura abnegaţiei. Cu atât mai mult în cele de performanţă: m-au convins actorii în spectacolul explicit post-dramatic Şoseaua Volokolamsk, pus în scenă de Barbara Wysocka după 5 texte de Heiner Müller.

Sunt extraordinari şi interpreţii din cele două spectacole ce au făcut scandal, montate la Wałbrzych de către doi dintre cei mai insolenţi, nonconformişti şi bătăioşi reprezentanţi ai generaţiei tinere, Monika Strzepka şi Paweł Demirski – Trăiască războiul!  – comedie spumoasă inspirată de faimosul serial Patru tanchişti şi un câine, demitizând şi ironizând necruţător locurile comune ale ideologiei bolşevic-socialiste, şi abrazivul A fost odată Andrzej Andrzej Andrzej şi Andrzej, rentghenogramă necruţătoare, plină de umor şi ironie, a căderii zeilor, portretizare maliţioasă a celor ce se consideră arhitecţii imaginarului colectiv. Sunt amuzant luaţi în băşcălie liderii de opinie, farurile politicii şi culturii poloneze de la finele secolului trecut, Andrzej Wajda, Lech Walessa, Adam Michnik, stereotipurile de gândire şi încremenirea în proiect, demonetizarea simbolurilor culturii superioare. Escatologia se combină cu scatologia, ironia cu autoironia, birocraţii din cultură sunt numiţi cu numele lor deplin, aspectul plebeic al teatrului sporeşte efectul montării , conferindu-i un potenţial critic fantastic. În totalmente altă tonalitate e prezentat spectacolul O scurtă naraţiune al lui Wojtek Ziemiński (n.1977), sobru, concentrat – un tânăr în faţa unui computer, cu minimum de accesorii: un ecran, un proiector video, câteva reflectoare. Text citit-declamat-trăit de la prima la ultima frază, fără ca protagonistul să se ridice de pe scaun. O istorie tragică şi autentică, copleşitoare: regizorul, actorul şi dramaturgul Wojtek Ziemiński încearcă să-şi asume, împreună cu noi, destinul celebrului său bunic, Wojciech Dzieduszycki, despre care s-a aflat, în toamna lui 2006, că ar fi colaborat  vreme îndelungată cu poliţia secretă comunistă. O reprezentaţie înglobând variate forme de expresie artistică şi de interacţiune cu publicul: elemente de biografie personală, lecturi academice, video art, coregrafie contemporană (proiecţie video). Teatralul factologic cu intermedii de comentarii istorice, narativul privat grefat pe istoria general-umană, confruntarea dureroasă dintre personal şi comunitar, memorie individuală şi manipulare ideologică. O călătorie iniţiatică, cu puternice accente filosofice, către sursele personalităţii, ale memoriei şi ale moştenirii paterne. Căci, asta e, nimeni nu-şi alege strămoşii şi părinţii – ne naştem fără a ne fi dat acordul. Şi murim la fel, adesea lăsând urmaşilor nu cea mai fericită moştenire.

4. Festivalizarea întregii ţări

Artiştii polonezi sunt aşteptaţi cu un deosebit interes în toată lumea, porţile s-au deschis nu numai pentru maeştri şi staruri precum Lupa, Warlikowski, Jarzyna, Klata, ci şi pentru tinerii regizori care montează în provincia cea mai prăfuită, sub sigla unor teatre independente ce nu au şanse să dispună vreodată de scenă sau de un sediu propriu. Şi nici nu contează – teatrul nu este edificiu, oricât de bine dotat şi echipat, ci un grup performant, o comunitate artistică animată de idei. Festivalurile  sunt revizii tehnice, proiecte de cercetare pentru exegeţi şi vitrine cu produse proaspete, dar şi competiţie, emulaţie,  surse de inspiraţie şi fermenţi ai teatralităţii. Mai mult chiar: un adevărat mod de existenţă. Numeroasele festivaluri organizate anual în Polonia permit trupelor ce nu dispun de  sediu şi de scenă să supravieţuiască, le conferă vizibilitate naţională şi internaţională. Datorită showcase-urilor (treceri în revistă ale celor mai bune spectacole ale stagiunii),  precum Boska Komedia, de la Cracovia, sau Întâlnirile Teatrale, de la Varşovia,  criticii şi directorii de festivaluri de răsunet sunt puşi la curent cu tot ce este valoare. Institutele Poloneze din lume contribuie şi ele la promovarea artei teatrale, susţin deplasarea colectivelor merituoase  pe alte meridiane. Warlikowski a fost de curând la Bucureşti, teatrul  din localitatea Walbrzych a ajuns în Coreea, producţii ale scenelor independente au fost invitate în SUA imediat după premieră. Festivaluri prestigioase cа cel de la Avignon, Dublin Theatre Festival sau Золотая Маска de la Moscova organizează ediţii speciale, dedicate  polonezilor.Funcţia creează organul. Festivalizarea şi dramaturgizarea întregii ţări, plus energia oamenilor de teatru priviţi în ansamblu: scriitori, regizori, actori, dar şi funcţionari culturali de talent precum Maciej Nowak, şi, neapărat, criticii, cei ce structurează gândirea despre teatru, – au plasat fenomenul teatral polonez în fruntea mişcării teatrale mondiale. Teatrul polonez actual s-a edificat plenar pentru că n-a renunţat la tradiţie, ci s-a priceput s-o asimileze, s-o continue la alt nivel, s-o adopte creator. În Polonia, la Poznan, Wroclaw, Cracovia şi Varşovia, am întrevăzut cum ar putea fi la o adică şi teatrul basarabean, dacă nu ar fi plonjat, de câţiva ani buni, într-un impas organizatoric, şi dacă ar reuşi să se smulgă din izolarea cultural-estetică în care lâncezeşte.

Lisabona-Varşovia-Poznan-Wroclaw-Cracovia-Chişinău