Teatrul la Singular…

TEATRUL LA SINGULAR…

Dorina Khalil-Butucioc

În perioada 12-15 octombrie 2011 Chişinăul a celebrat triumful pluralităţii – hramul oraşului şi al solitudinii – Festivalul unui singur actor, asupra crizelor contemporane. Pe fonul sau pe fundalul diverselor manifestări colective din centrul capitalei, One man show-ul 2011 cu genericul „Poduri de teatru” şi-a re-profilat şi re-luat incipitul acestui festival din septembrie 1999, amintind acea „formulă de început care se ţine minte” prin particularităţile, realizările şi eşecurile sale. Spiritul ludic ne sugerează analogia cu cântecul-joc pentru copii, în care, în locul „podului de piatră dărâmat şi luat de apă”, se construieşte altul „mai trainic şi mai frumos”. Or, acest festival ne-a oferit posibilitatea de a testa trăinicia, de a verifica frumuseţea şi de a aprecia utilitatea podurilor… de teatru în Chişinău.

Intriga ediţiei a 4-a a Festivalului şi-a asumat o dublă motivare: elementul care a declanşat acţiunea fiind omagiul adus întemeietorului său, actorului Dumitru Fusu, iar incidentul din care a izbucnit conflictul fiind marcarea celor 20 de ani de la Podul de Flori de pe Prut, când şi-au dat „mână cu mână cei cu inima română”. Astfel, specificul acestei ediţii le-a permis oamenilor de teatru români şi basarabeni să se întâlnească şi pe poduri de teatru, oferindu-i publicului din Moldova reprezentaţii la fel de spectaculoase ca evenimentul ce a patronat suprasarcina festivalului. Dialogul din monoloage s-a produs, deci, nu doar între actor şi public, ci şi între oamenii de teatru din România şi din Republica Moldova, care au creat o reţea de (inter)comunicaţii teatrale. Pentru slujirea Thaliei şi Melpomenei, toţi participanţii au fost serviţi cu vin – ambrozie de Moldova de către mesagerii lor, Mihai Fusu, director al Teatrului Unui Actor, şi Boris Cremene, director artistic al festivalului.

Scopul construirii podurilor e să asigure continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial, cum au fost unele scene naţionale, altele consimţind să ofere spaţiul lor pentru reprezentarea monospectacolelor: Teatrul „Satiricus I.L.Caragiale”, Teatru „Spălătorie”, Teatrul de Păpuşi „Licurici”, AMTAP, Foosbook şi Opera Naţională din Chişinău. Impedimentele de alt ordin au fost depăşite cu sprijinul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău, al Primăriei capitalei, Ministerului Culturii şi UNITEM-ului.

Pierzând la un capăt de pod una din particularităţile ediţiilor precedente de reprezentare a trei genuri diferite – teatru fizic, teatru de păpuşi şi teatru dramatic, şi la alt capăt – spiritul competitiv, podurile teatrale din Chişinău 2011 au fost montate şi demontate timp de patru zile, accentuând importanţa continuării tradiţiei şi modernizării Festivalului unui actor … singur.

ONE

Or, accentul logic din parafraza îndemnului marelui povestitor român „Hai mai bine despre… eroul monodramei să povestim, căci el singur este vesel şi nevinovat….” trebuie pus pe cuvântul „singur”, dar nu în sensul că pe scenă se prezintă doar un actor. Unicul „narator” din monospectacol îşi dezgoleşte sufletul fie dintr-o „veselie” tristă, fie dintr-o vină tragică, dar mai ales dintr-o mare… solitudine.

Pornind de la „dramaturgia perspectivei unice”, actorul monospectacolului acceptă provocarea pe care i-o propune monodrama de a face vizibile, în cadrul convenţiei scenice şi al jocului dramatic, singurătatea sa ca persoană, a unicului său personaj sau a mai multora care nu apar, fizic, niciodată pe scenă. El îşi asumă responsabilitatea de a trăi, reda şi aboli singurătatea absolută, echivalentă cu cea a omului în lume.

El, ca un „zeu solitar”, încearcă să lanseze poduri de dialog cu sine însuşi, cu cei din jur, cu transcendenţa…

MAN / WOMAN

Acest lucru ni l-a demonstrat cu o probă de talent de înaltă calitate Marcel Iureş în spectacolul ABSOLUT!, după Ivan Turbincă de Ion Creangă, în regia lui Alexandru Dabija de la Teatrul ACT din Bucureşti. Actor de teatru şi film, Marcel Iureş, nu i-a avut parteneri nici pe colegii săi din spectacolele din România, nici pe cei din filmele realizate la Hollywood, ci pe nişte „fiinţe” imaginare din alte lumi.

Or, vorba poetului, „joace unul şi pe… 6”: Ivan Turbincă, Dumnezeu, Scaraoschi, Moartea, Sfântul Petru şi Omul Străzii, „totuşi noi ghici-vom chipul” lui Marcel Iureş deghizat într-un boschetar însingurat care-şi compensează absenţele din exterior prin „poveşti (nu) de adormit copiii”. Averea sumară a protagonistului – o „casă / sicriu” de carton, o conservă de fasole şi o sticlă de votcă accentuează „sărăcia mijloacelor” scenice, caracteristică monospectacolului şi stilului regizoral al lui A. Dabija. Regizorul a remixat subtextul filosofic, iar actorul a atins dimensiunea existenţială a poveştii lui I. Creangă, trecând-o prin prisma ironiei, umorului, râsului, duse până la paroxism.

Simplitatea şi profunzimea stilului regizoral, graţia şi rafinamentul jocului actoricesc au putut fi admirate de publicul plasat pe scena Teatrului de Operă şi Balet în imediata apropiere de miracolul teatral, solicitându-i o participare emoţională, nu fizică, maximă.

Prezenţa fizică a spectatorilor s-a simţit, însă, la cele 4 spectacole din România şi 5 din Republica Moldova din programul festivalului, ridicând la 9 grade temperatura teatrală din Chişinău.

Iar pe cele 9 GRADE LA PARIS le-a trăit doar emoţional eroina Alinei Berzunţeanu din drama omonimă în regia lui Peter Kerek de la Teatrul ACT din Bucureşti. Firul acestei poveşti adevărate este depănat într-un spectacol de teatru-film care acţionează dublu, prin „dictatura” văzului şi auzului, asupra spectatorului impus să accepte sau nu şi finalul unei opera aperta. Pusă în faţa dilemei hamletiene de a pleca sau a nu pleca din familie cu amantul la Paris, protagonista devine ea însăşi victima unei peripetii care îi complică oportunităţile de a face o alegere.

Asemenea broaştei ţestoase pe care o are în casa ei luxoasă, în proiecţia filmică eroina încearcă să se ascundă, iar în prezenţa scenică să iasă din carapacea solitudinii sale. Singurătatea eroinei, ca o metatemă a monodramei şi a acestui spectacol, are drept cauză perfecţiunea lucidă a lucrurilor de suprafaţă din lumea modernă, iar drept efect căutarea sine-lui într-un moment de răscruce al existenţei sale.

Colindarea eroinei din film dintr-o odaie în alta în ajunul Crăciunului compensează lipsa de acţiune şi exprimă zbuciumul interiorizat al actriţei de pe scaunul din scenă. Partea cinematografică proiectează filmul vieţii exteriorizate a eroinei din spectacol pe care şi-l derulează ea însăşi prin puterea gândurilor, emoţiilor, dorinţelor sale. În plus, ea dialoghează prin telefon cu sine însăşi de pe ecran, cu soţul, cu bunica unui nepot bolnav şi cu o prietenă, adaptându-şi vocea şi coafura pentru a individualiza fiecare personaj.

Monologul cinematografic mut de pe ecran şi cel teatral verbal de pe scenă au potenţat sentimentul de incertitudine interioară a eroinei şi au amplificat atmosfera de entropie dublă în care au fost atraşi spectatorii.

Publicul a fost invitat şi la o terapie colectivă prin ex/inspiraţia corectă şi profundă a adevărului în spectacolul AMALIA RESPIRĂ ADÂNC cu Cristina Casian, de Alina Nelega, regie: Mariana Cămăraşan de la acelaşi Teatru ACT din Bucureşti. Acest monospectacol i-a adus talentatei interprete premiul UNITER pentru debut, fiind unul din cazurile fericite când un text genial şi-a găsit un regizor şi o actriţă pe potrivă. Or, piesa Alinei Nelega Cadariu, laureat al Premiului Autor European, la Heidelberg, este „încheiat perfect la toţi nasturii” structurali şi ideatici. Protagonista Cristinei Casian joacă rolul de procuror, de martor, dar, mai ales, de victimă a sistemului comunist, prezentând probe şi dovezi într-un dosar deschis crimelor comunismului.

Actriţa îşi poartă personajul solitar pe drumul vârstelor vieţii omeneşti, adunând picătură cu picătură momente dramatice în paharul transfigurărilor sale funeste. Astfel, transformarea dramatică şi scenică a eroinei este evidentă prin gama întreagă de sentimente pe care le exteriorizează: de la naivitatea copilăriei la decepţiile maturităţii, de la dragostea adolescentină la iubirea tinereţii, de la instinctul matern la afecţiunea bătrâneţii, reuşind să le re-trăiască pe toate şi să se depăşească pe sine. Accentele monoloagelor femeilor care au fost Amalia şi tonalităţile dialogurilor sale cu persoanele (i)reale sunt subtile şi adecvate, fără acrobaţii vocale, deghizări iluzioniste şi exagerări scenografice. Lecţia de „respiraţie adâncă”, leit-motiv cu rol de situaţie simbolică, a vibrat la maximum coardele sensibile ale celor prezenţi la acest proces de legitimare şi de purificare.

Concepţia regizorală şi prestaţia actriţei, admirate chiar şi de autoarea piesei prezentă în sală, a echilibrat umorul de calitate şi ironia de profunzime cu tristeţea omniprezentă, fără să gliseze în patetic.

S-a evitat duioşia ieftină şi nu s-a (în)trecut limita dintre o comedie de critică socială şi o comedie-horror, chiar dacă uneori s-a călcat pe acest pod periculos, şi în spectacolul NEKROTITANIUM cu Alexandru Pleşca după romanul omonim al lui Mitoş Micleuşanu & Florin Braghiş în regia Luminiţei Ţîcu de la Teatrul Municipal al Unui Actor la Foosbook din Chişinău. Încărcătura pseudo ştiinţifico-fantastică a textului a fost de-codificată de către tânăra regizoare într-un monospectacol experimental, actorul punând în valoare absurdul existenţei şi grotescul situaţiilor de pe… Planeta Moldova.

Dintre noile / vechile tendinţe teatrale internaţionale s-a evidenţiat, deci, hic et nunc, dramatizarea unor texte epice şi lirice şi conceperea unor spectacole la frontiera mai multor genuri, care au făcut obiectul spectaculos al ediţiei curente a Festivalului unui singur actor.

SHOW

Astfel, amestecul eclectic de estetici teatrale a generat dialogul dintre muzică, poezie şi teatru în câteva monospectacole din Festival, creând o ambianţă de show prin incorporarea scenelor realiste şi poetice, parodice şi groteşti, de cabaret şi de club.

Teatrul Municipal al Unui Actor din Chişinău a încântat publicul prin spectacolul R.A.S.S.M. după scenariul scris de Andrei Sochircă, constituind un colaj din poezia avangardistă transnistreană a anilor 1920 – 1930. Actorul şi regizorul Mihai Fusu, în rolul poetului activist proletar, şi muzicianul Dorel Burlacu, în rolul asociatului prin ecouri muzicale, au transpus scenic prin improvizaţii atmosfera social-politică şi artistico-lingvistică a acelei perioade. Tempoul recitării creaţiilor poeţilor şi criticilor transnistreni şi ritmurile acompaniamentului muzical, inspirat din melodii remix ale timpului, au stabilit un dialog interactiv între aceştia şi între actor şi public. Amintind de tehnica desenului animat, story-ul ecranizat şi teatral a evoluat de la comic la tragic, suscitând o gamă largă de reacţii emoţionale ale spectatorilor.

Tragismul imaginilor filmice ale muncilor în comun din anii’20 din expoziţia spectacolului şi de executare colectivă din deznodământ, a fost confirmat prin numele tuturor poeţilor şi scriitorilor din RASSM care au fost înlăturaţi, fiindcă au dorit să vadă…

Or, în recitativul lui Andrei Sochircă DAŢI TOTUL LA O PARTE CA SĂ VĂD! de la Teatrul USA din Chişinău accentul s-a pus pe posibilitatea pe care ne-o oferă poezia, muzica şi teatrul de a privi altfel lumea. Realitatea a putut fi văzută prin vizorul poeziei lui Eugen Cioclea, autor de cult al intelectualităţii de creaţie basarabeană de la Moscova din perioada anilor’80, care a fost prezent în timpul monospectacolului la Kira’s Club. Jocul actoricesc a subliniat subtextele poetice filosofice, iar crescendo-ul în stiluri muzicale diverse a potenţat notele forte ale poeziei lui Eugen Cioclea. Din păcate, spaţiul clubului a denaturat tabloul de ansamblu al spectacolului şi a defavorizat mişcarea scenică a actorului care a jucat cu multă dăruire.

În schimb spectacolul EFICIENŢĂ cu Giorgiana Elena Popan, după o idee de Aldo Nicolaj, regie: Robert Pavicsits de la Compania IN DOI din Arad, nu a avut de suferit din cauza spaţiului restrâns al clubului, fiind jucat şi în România în localuri similare. Dimpotrivă, actriţa şi-a demonstrat atât plăcerea de a juca în underground, cât şi măiestria de a beneficia de contactul direct cu publicul, monospectacolul creând impresia confesiunii unei doamne moderne la un pahar… de vorbă.

Spectacolul este o comedie care evidenţiază ipocrizia, lipsa de scrupule şi chiar crimele pe care le însumează unii oameni din sec. XXI cu scopul de a reuşi sau de a face carieră. Actriţa Giorgiana-Elena Popan şi-a etalat sensibilitatea şi ţinuta, puterea de concentrare şi de interactivitate într-un monospectacol de club…

Aluzii la reprezentaţiile de cabaret le-am descoperit în spectacolul în limba rusă ALEXANDR VERTINSKI cu Iurie Andriuscenco de Olga Gavriliuc în regia lui Silviu Silvian Fusu, de la Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cehov” din Chişinău. La baza subiectului lirico-dramatic al monospectacolului stau evenimentele din biografia poetului şi cântăreţului rus Alexandr Vertinski, care, ca orice artist, şi-a trăit viaţa în alb-negru ca cele două manechine de clovni plasate pe scenă. Alternanţele dintre monoloagele-confesiuni şi cântecele interpretate de actor şi acompaniate de pianul vioi, sunt firele din care s-a ţesut atmosfera poetică a acestui spectacol. Despre creaţia lui A. Vertinski se spunea că a exprimat epoca în care a trăit.

Oare acelaşi rol îl are sau îl va avea performance-ul tandemului Nicoleta Esinencu – Doriana Talmazan în MAME FĂRĂ PI*DĂ de la TEATRU SPĂLĂTORIE din Chişinău? În pofida caracterului său efemer, această formă de artă experimentală captează sensibilitatea unei anumite generaţii prin conţinutul şi forma neobişnuite sau incomode.

Acest performance problematizează în jurul situaţiei social-politice din Republică Moldova, subminând regulile, manipulările, injustiţiile etc. Doriana Talmazan, ca o nouă Alice în Ţara… „Minunilor”, protestează sincer, discret, subtil, convingător şi sfidează limitele formelor artistice consacrate ale artelor teatrale basarabene. Atunci când în lume se produc deja festivaluri de arte performative, la Chişinău avem doar câte… „o rândunică, care nu face primăvara (teatrală)”.

Reducerea diversităţii de gen şi teme, de număr şi calitate a spectacolelor în comparaţie cu celelalte ediţii (ne-)a lăsat sentimentul unei neîmpliniri, compensată de discuţiile tematice din dimineţile festivaliere. Temele dezbaterilor, Monodramă – de la monolog la piesă de teatru, Arta actorului astăzi – între teatru, film şi media, Teatrul independent cu Marcel Iureş, Doru Mareş, Alina Nelega, Andreea Dumitru, Angelina Roşca, Dina Ghimpu, Luminiţa Țîcu, Anatol Durbală, Boris Cremene, Mihai Fusu, Dumitru Crudu etc. au constituit un fel de rezumări sau concluzionări ale genericului ediţiilor precedente ale Festivalului. În disputele la cele trei teme propuse s-au născut adevăruri deja cunoscute, dar importante, cu privire la teatralitatea monospectacolelor, la scopul şi efectul montării monodramelor, la relaţia cu publicul, relaţia cu spaţiul, relaţia actor-rol etc., toate având un efect pozitiv – stimularea artei teatrale în lume.

După „deluvii” temporale, podurile One man show-ului de la Chişinău s-au relansat, chiar dacă nu atât de late cu participanţi de peste mări şi ţări, chiar dacă nu atât de diverse ca gen, intenţii şi calitate, chiar dacă nu atât de fastuoase tematic, conceptual şi… financiar ca în alte ediţii naţionale şi internaţionale. Important e că publicul a trecut de pe podul de flori pe cel de teatru care sperăm să fie o probă durabilă a vitalităţii genului în lume…

*Photo: AMALIA RESPIRĂ ADÂNC cu Cristina Casian, de Alina Nelega
*Regie: Mariana Cămăraşan, Teatru ACT din Bucureşti